• Slavomir Popovici la Muzeul Țăranului Român | 10 februarie 2010, ora 17h30 |

Miercuri, 10 februarie 2010
la ora 17h30

8 DOCUMENTARE în regia lui Slavomir Popovici

Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai importanţi regizori de film documentar din România. Filmele lui de artă (printre care Soarele negru, 1968) şi etnografice (printre care Bun ca ziua, 1974) depăşesc cadrul strict al documentarului. Ele pot fi considerate o serie de poeme filosofice, pe temele esenţiale ale ciclului vieţii şi trecerii timpului.

Înainte de proiecţia filmelor vor vorbi:

• Laurenţiu Damian, regizor,
• Radu Răutu, etnograf,
• Sorin Vieru, profesor la facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

 

• 1. Uzina
  Un eseu cinematografic, cu filmări speciale, pornind de la sărbătorirea zilei de 1 mai, în 1965, la uzina 1 mai din Ploieşti, producătoare de utilaj petrolier – în care sunt urmărite schimbările produse în viaţa socială de apariţiei uzinei, prin analogii imagistice neaşteptate şi metaforice. 
• 2. Romanţe aspre
  Istorii ale locomotivelor de ieri şi de azi, ca semne ale trecerii timpului şi schimbărilor sociale.
• 3. Io, Ştefan Voievod ctitor
  Arta din vremea lui Ştefan cel mare, folosind drept comentariu cronicile vremii.
• 4. Soarele negru
  Un poem cinematografic despre timp şi vârstele omului pornind de la broderii medievale româneşti înfăţişând compoziţii ale plângerii. 
• 5. Semnul bradului
  Obiceiurile şi domeniile artei populare în care este prezent bradul, simbolul continuităţii şi al reînnoirii vieţii.
• 6. Bun ca ziua
  Traiectoria pâinii „sărbătoreşti“ de la grâu la colac (cel mai efemer produs al artei ţărăneşti) şi prezenţa acesteia în momentele fundamentale ale ciclului vieţii: naştere, nuntă, moarte. În comunele Maieru (Bistriţa Năsăud), Frecăuţi (Bucovina), Bixad (Oaş), Polovraci (Gorj).
• 7. Victime şi vinovaţi
  Film utilitar realizat la cererea Ministerului Chimiei despre posibilele efecte ale unor butelii de aragaz improvizate şi neautorizate, pretext pentru a prezenta un ciné vérité tragic în comuna Vadul Părului la sfârşit de ani ‘60.
• 8. Letopiseţul lui Hrib
  Transpunerea cinematografică a cronicii lui Toader Hrib, ţăran din satul Arbore, judeţul Suceava, şi întemeietor al unui muzeu local.

 

 

Noul Cinematograf al Regizorului Român – Studioul Horia Bernea este un proiect cultural al MŢR având ca obiectiv prezentarea unei selecţii de film european de ficţiune şi documentar, promovarea tinerilor regizori români şi europeni, a creaţiilor lor artistice şi documentare, susţinerea dialogului creatorilor cu publicul din România.
MŢR îşi propune crearea unui cinematograf de artă în Bucureşti, un cinematograf al publicului cultivat, un spaţiu al artei cinematografice şi al dialogului intelectual. Comitetul de selecţie a filmelor este alcătuit din: Dumitru Budrala, Nae Caranfil, Tudor Giurgiu, Radu Mihăileanu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu Munteanu Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Alexandru Solomon. Fiecare regizor va asigura în mod direct şi independent programul unei luni de proiecţie. În fiecare lună va fi organizată o discuţie liberă cu regizorul care a propus selecţia filmelor. De asemenea, vor fi organizate întâlniri şi discuţii cu autorii filmelor vizionate. În cadrul proiectului, un loc privilegiat îl are filmul antropologic, căruia îi va fi dedicată permanent ziua de miercuri.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

  

• Martin DEAN – Robbing the Jews | Cambridge University Press, 2008 |

  

Martin DEAN
Robbing the Jews: The Confiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1933-1945

Cambridge University Press, 448 pages, ISBN 13: 9780521888257, ISBN 10: 0521888255, 2008.

Robbing the Jews reveals the mechanisms by which the Nazis and their allies confiscated Jewish property; the book demonstrates the close relationship between robbery and the Holocaust. The spoliation evolved in intensifying steps. The Anschluss and Kristallnacht in 1938 reveal a dynamic tension between pressure from below and state-directed measures. In Western Europe, the economic persecution of the Jews took the form of legal decrees and administrative measures. In Eastern Europe, authoritarian governments adopted the Nazi program that excluded Jews from the economy and seized their property, based on indigenous antisemitism and plans for ethnically homogenous nation-states. In the occupied East, property was collected at the killing sites – the most valuable objects were sent to Berlin, whereas items of lesser value supported the local administration and rewarded collaborators. At several key junctures, robbery acted as a catalyst for genocide, accelerating the progression from pogrom to mass murder.

Protégé : • Oiseaux noirs |

Cet article est protégé par mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Mot de passe :

• Saisies, spoliations d’archives… | Strasbourg, 22-23 octobre 2010 |

Les Archives Nationales | Paris, rue vieille du Temple | © P. Tourneboeuf

  

Histoire Politique du XXème siècle

• APPEL A CONTRIBUTIONS

Saisies, spoliations d’archives et de bibliothèques et logiques de restitution au XXe siècle

• Strasbourg, 22-23 octobre 2010
• Date limite des propositions: 1er mai 2010

 
A la suite du retour de Russie, à la fin du XXe siècle, d’archives françaises qui avaient été saisies une première fois par les nazis, puis par les Soviétiques, les historiens ont commencé à étudier plus en profondeur l’étrange périple à travers l’Europe de ces documents et bibliothèques d’administrations publiques, d’associations, de syndicats, de partis politiques et de particuliers souvent juifs. Les travaux de Patricia Grimsted et de Sophie Coeuré sur les saisies d’archives ou de Martine Poulain sur celles des bibliothèques avaient ouvert la voie, tandis que Claude Lorentz avait mis en lumière les procédures de restitutions des archives récupérées en Allemagne. Il nous a semblé intéressant de faire le bilan de ces recherches et d’ouvrir de nouveaux champs d’investigation. Dans une perspective comparatiste articulant différentes situations nationales, le colloque, qui se tiendra les 22 et 23 octobre 2010 à Strasbourg, s’organisera autour de quatre grands axes:

 

• 27 ianuarie – Ziua Internaţională a Holocaustului |

 

Ziua Internaţională a Holocaustului va fi marcată la Suceava printr-o serie de manifestări organizate în data de 27 ianuarie, în aula Colegiului Naţional Ştefan cel Mare, sub coordonarea scriitoarei Angela Furtună şi a profesorilor Octavian Nestor şi Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava.
La ora 11.30, Angela Furtună va susţine conferinţa Naţionalism-socialism şi Holocaust în memoria colectivă europeană, după care vor urma lecturi publice din opera lui Norman Manea, Benjamin Fondane, Paul Celan, Aharon Appelfeld, Primo Levi, Benedict Solomon, Andrei Oişteanu, Mihail Sebastian, Vladimir Tismăneanu şi Arnold Dragani, filme documentare despre eliberarea lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz şi prezentarea volumului The Book of Jews from Suceava (Shotz), coordonat de dr. Benzion Fuchs. La final, sunt prevăzute audiţii muzicale ale unor interpretări celebre cu Itzak Perlmann, Glenn Gould şi Arthur Rubinstein.
Organizatorii manifestării sunt Consiliul Judeţean Suceava, Colegiul Naţional Ştefan cel Mare şi Biblioteca Bucovinei I.G. Sbiera.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Conferinţă la TNC | Duminică, 31 ianuarie 2010, ora 11 |

 

 

Conferinţa Domnului Mihai Şora, intitulată Zidul şi umbra lui. Despre echilibru, măsură şi rezistenţă cu Benjamin Fondane, a cărei susţinere era programată pe data de 31 ianuarie 2010, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, a fost anulată de Directorul Teatrului. Un mesaj trimis prin secretarul literar, ne informează că „dl director nu agreează formula unei conferinţe pe tema Fondane.“ Nici scuze, nici vreo altă explicaţie privind această interdicţie nu au fost aduse de către direcţia Teatrului craiovean. Invitaţia fusese lansată de însăşi direcţia Teatrului; tema era la libera alegere a invitatului.

Reamintire, de Ziua Internaţională a Memoriei Holocaustului:

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• École Normale Supérieure – Séminaire Descartes | 16 janvier 2010 |

École Normale Supérieure

Département de philosophie

45 rue d’Ulm – 75005 Paris

Séminaire Descartes

Nouvelles recherches sur le cartésianisme

et la philosophie moderne

organisé avec le concours

du Centre d’Histoire des Systèmes de Pensée Modernes (Paris 1),

du Centre d’Études Cartésiennes (Paris-Sorbonne),

et du CERPHI (UMR 5037, CNRS/ENS-LSH)

 

Responsables :

Frédéric de Buzon (Strasbourg), André Charrak (Paris 1),

Denis Kambouchner (Paris 1), Martine Pécharman (CNRS/Oxford)

Samedi 16 janvier, 9 h 30 – 13 h

Salle d’Histoire

45 rue d’Ulm, esc. D, 2^e étage

 

Autour du livre de Gianni Paganini :

 

Skepsis. Le débat moderne sur le scepticisme

(Vrin, 2008)

 

Présentation : Élodie Cassan (Ac. Créteil).

Discussion : Jean-Robert Armogathe (EPHE),

Pierre-François Moreau (ENS-LSH),

Gianni Paganini (Vercelli)

Modérateur : Denis Kambouchner

 

Prochaine séance :

samedi 6 février, 9 h 30 – 13 h, salle des Actes :

Physiques cartésiennes : Regius, Rohault

avec la participation de Michel Blay (CNRS),

Xavier Kieft (Paris-Sorbonne), Delphine Kolesnik (ENS-LSH)

et Sylvain Matton (CNRS)

——————————————————————————————————

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Zilele revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ | 13-14 ianuarie 2010 |

• Seară FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009, ora 18.00 |

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.

– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,

încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…

Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,

tihnit jocul de şah, un pion înainte,

danţ în salon care străpunge carnea

cu iz dulceag de tropice…

 

Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,

pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,

oameni stând drepţi: se tem să şadă,

conclav de strigoi în picioare

ţipă: «Cât dai pe mine?

Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,

atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,

justiţia la preţ redus,

sfinţenia – trei parale,

pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,

cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: http://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Conferinţă la NEC | Marţi, 15 decembrie 2009, ora 17.00 |

 

 

• Seară dedicată lui Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009, ora 17.00 |

• Dezbatere la Institutul Cultural Român | Marţi, 8 decembrie 2009, ora 18.00 |

Benjamin Fondane

un alt existenţialism 

Dezbatere, lansare şi film

la

Institutul Cultural Român

Marţi, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti) va avea loc o întâlnire consacrată poetului şi filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – un alt existenţialism, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora, Radu Bercea şi Luiza Palanciuc.

Dezbaterea din cadrul întâlnirii va viza, alături de dimensiunea originală a existenţialismului fondanian, aspecte concrete ale editării operei în limba română. Va fi urmată de lansarea primului număr al revistei Academia de Poezie, în prezenţa câtorva dintre autorii semnatari şi a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va încheia cu proiecţia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare şi montaj: Luiza Palanciuc)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Există, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atât filosofia, cât şi poezia sa îl articulează febril şi tensionat, cu un excepţional simţ al premoniţiei. Fondane se află în căutarea esenţei înseşi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinţa umană scapă oricărei teorii (sau teoretizări), depăşind tendinţele logocentrice, strict retorice. Tocmai această differentia specifica înseamnă participarea la realitate; din ea, precum şi din întâlnirea cu Lev Şestov, va lua naştere gândirea existenţială a poetului şi filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulguranţei, al disperării şi al revoltei unui om aflat în neostoită zbatere interioară; răspunzând unui principiu autentic, anume: orice efort de a gândi fiinţa umană trebuie să aibă ca referent unic existentul însuşi, în concreteţea lui, nu o abstracţie ipostaziată.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

Detalii: http://fondane.wordpress.com/

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro  

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,

e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr

Partener editorial: Editura Polirom

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | cap. III |

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

 

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

 

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• La mulţi ani, Mihai Şora!

Îmi permit (căci ştiu că sunt oameni minunaţi şi nu ar avea nimic împotrivă) să reiau aici un mesaj privat, trimis adineaori de Gina şi Sorel, prieteni iubiţi (iubibili):

 Şi Soarele se bucură şi străluceşte azi pentru Mihai în toată splendoarea sa!

La mulţi ani, Domnule Şora!

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 |

Fondane y sera. 

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Mihai ŞORA | În tren spre Peyresq | august 2007

Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Editura Cartea Românească vă invită joi, 19 noiembrie, ora 19.00, la dezbaterea pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir. Evenimentul va avea loc la Librăria Cărtureşti, Muzeul Ţăranului Român, şi va fi moderat de Luiza Palanciuc şi Daniel Cristea-Enache.

Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează. Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară, până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa & timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane (http://fondane.wordpress.com/). Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între „da“ şi „nu“. Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)
 
Leonid Dragomir este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie – Universitatea Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, sub conducerea profesorului universitar Ion Ianoşi. În anul 2003, îl cunoaşte personal pe filosoful Mihai Şora. Împreună, realizează o carte de convorbiri, Despre toate şi ceva în plus, apărută în anul 2005. În ultimii ani, se dedică studierii şi sistematizării gândirii filosofice a lui Mihai Şora, aşa cum reiese aceasta din cărţile apărute de pe la mijlocul secolului trecut, până în zilele noastre.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu | 1904 – 1952 |

Mihai Şora

Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

 

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

 

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. in-octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Sursa fotografiei lui Mircea Vulcănescu: Ziarul Lumina

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu

 

 

 

Partea I

 

Partea a II-a

 

/Pagină în construcţie. Vă rugăm să reveniţi. Mulţumim./

 

Ienjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Mihai ŞORA la Teatrul Naţional Bucureşti | 25 octombrie 2009 |

Événements culturels

• Mihai ŞORA: conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti

| 25 octombrie 2009, ora 11, sala Atelier |

 

 

Partea dăruită a jocului

Brâncuşi văzut de Fondane

„Dumnezeu, care a creat lucrurile, vieţuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în şase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul şi cu mâinile sale, Brâncuşi reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoşul, pasărea, ba chiar şi pe Socrate l-a redat sieşi. Căci Brâncuşi este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulţumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mişcarea – strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare – se înverşunează să-şi ia avântul: până şi mănuşile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-şi poată lua zborul. «Străveziu gheţar de zboruri ce n-au fost»: la Brâncuşi s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învăţat pe acest ţăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-şi găsească limitele jucându-se, şi să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o defineşte şi o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăţa.“

Benjamin Fondane, „Brancusi“, în Cahiers de l’Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuşi). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.

Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică şi estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, faţă de filosofia tradiţională a artei – în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiţie ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme şi ipoteze susceptibile să întâlnească (şi) preocupările „experţilor“. Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluşi – în subteran – o paralelă între gândirea obsoletă, ameninţată de osificare sau scleroză, şi dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuşi. Ea traduce totodată o nelinişte în faţa crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile şi valorile reperelor tradiţionale, iar arta lui Brâncuşi nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.

Inventio înseamnă, la Brâncuşi, descoperire: a da formă unei idei. Aşadar, nu tradiţia platoniciană în sens strict, care neagă „puterea“ creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenţei.

Acest „model“ esenţialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observaţia că Brâncuşi nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus – acel moştenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, aşadar, brâncuşi bărboşi mai mici sau mai mari. Invenţia este neîncetat readusă, la Brâncuşi, în matca etimologică a lui a găsi. De aici şi imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică: nu mimesis, ci esenţializare. Cu alte cuvinte: preexistenţa unui conţinut.

„La Fondane [...] există o căldură a relaţiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care şi-a cultivat prieteniile, fidelitatea faţă de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numeşte iubire. [...] Există, la el, o contrafaţă a nădejdii, care se numeşte deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă şi cu soarta semenilor săi.­ [...] Credinţa e capabilă de dragoste, de o îmbrăţişare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credinţă care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinţei. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede şi a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic.“

Fragment din volumul Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir (Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009).  

 

Le pot de fer contre le pot de terre

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Leonid DRAGOMIR – Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009 |

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei

 

APARIŢIE

Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009 [Redactor: Mădălina Ghiu, coperta: Radu Răileanu].

Prezentarea editorului:

Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează.

Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

 

Filosofia lui Mihai Şora este, în latura ei ontologică, dar şi în cele ce ţin de etică, axiologie, antropologie, poietică sau politică, construită pe tensiunea dintre a fi şi a avea. „Răstignit“ pe cele două planuri corespunzând acestor verbe, omul are de dus la îndeplinire două sarcini adesea contradictorii: una ţinând de autorealizare, de împlinire fiinţială sau „mântuire ontologică“, alta, secundă ca importanţă, dar prealabilă în ordine temporală, de asigurare a condiţiilor în vederea celei dintâi. 

 

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între «da» şi «nu». Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)

• Fragmente din volum pot fi citite pe situl Editurii Cartea Românească.

Pentru a cita această pagină:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Sébastien ALBERTELLI – Les services secrets du général de Gaulle | 2009 |

Sébastien ALBERTELLI | Les services secrets du général de Gaulle : Le B.C.R.A. 1940-1944 | Paris, Éditions Perrin, 2009 |

 

PARUTION

Sébastien Albertelli, Les services secrets du général de Gaulle : Le B.C.R.A. 1940-1944, Paris, Éditions Perrin, 2009, 624 p.

Présentation de l’éditeur :

Quelles furent les véritables relations du général de Gaulle avec le Bureau Central de Renseignement et d’Action? Quels furent le rôle exact et l’influence de ce service pendant la Seconde Guerre mondiale? Le B.C.R.A mérite-t-il la légende noire qui l’accompagne?

Pour une poignée de Français, la guerre ne s’arrête pas avec l’armistice de 1940. Mais la continuer est un pari audacieux quand manquent les moyens humains, financiers et matériels.

Tout ou presque est à inventer.

C’est dans cet esprit qu’à Londres le colonel Passy organise le Bureau central de renseignement et d’action (BCRA). Son objectif est triple: recueillir des renseignements sur ce qui se passe en France, soutenir les résistants de l’intérieur dans leur combat, puis imposer à ceux-ci une tutelle souvent fort mal acceptée.

Grâce à des fonds d’archives exceptionnelles – 600 cartons du BCRA, celles du SOE britannique et de l’OSS américaine –, Sébastien Albertelli retrace l’aventure de ces personnages hors du commun : le colonel Passy, le colonel Rémy, Jean Moulin, Pierre Brossolette, Roger Wybot (futur patron de la DST), André Manuel, Pierre Fourcaud ou Honoré d’Estienne d’Orves. Il détaille les relations compliquées et fluctuantes entre le général de Gaulle et les services secrets, étudie les rapports tumultueux du BCRA avec les Anglais ou les Américains et démonte la légende noire qui s’est tissée autour du BCRA.

Son travail minutieux, qui fourmille d’informations inédites, permet de comprendre comment la toile d’araignée des services spéciaux français a mené la lutte contre les Allemands et Vichy.

La thèse dont ce livre est issu a reçu le Prix Philippe Viannay – Défense de la France, décerné par la Fondation de la Résistance. Sébastien Albertelli, agrégé et docteur en histoire, a participé au Dictionnaire de la Résistance et au Dictionnaire De Gaulle.

 

Pour citer cette page:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

• Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 |

Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 | http://www.timpul.ro/ |

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Av. DUDL – Notule pentru o etică | 1928 |

 

1. Un sentiment secret şi unanim de necesitate să preceadă aventura; aerul dulce sau înveninat, tovarăş de leşie, să fie sfîrticat de dorul lung de moarte.
2. Nu e nimic în afară de putinţa de a spori; verifică pluralitatea lui Dumnezeu printr’un sistem de scăderi şi adunări compensatoare.
3. Propune corecţia universului cu care dansezi; acoperă-ţi însă leşul cu duh vînăt şi te fereşte de arşiţa splendidă a arbitrarului.
4. Te lasă miraculat de spectrul brun al dogmei.
5. Aibi o privire rotundă asupra proprietăţii; rîvneşte imponderabilul şi socoate în chivotele tale pribegi şi pîinea lui Iisus.
6. Eşti avut de toate ipotezele, dar numai puterea de acomodare şi de renunţare te serveşte bine fără să te altereze; e unica ta eleganţă.
7. Să aparţii unei caste naturale; vîntul care te orientează şi te semnalează celor deopotrivă cu tine nu trebuie să-ţi străfulgere sufletul.
8. Nu vei fi benevol.

 

Text: Av. Dudl – Notule pentru o etică | Articol reprodus din revista Unu (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6) | 

Pentru a cita această pagină:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• B. FUNDOIANU – Cîntec simplu | 1928 |

 

• Facsimil al paginii din revista Unu, unde a fost publicat poemul (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6)

 enjoy the ma

Pentru a cita această pagină:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

ssacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 |

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

• International Congress ROMANIA, AS LABORATORY OF THE DIALOGUE BETWEEN SCIENCE AND SPIRITUALITY IN THE CONTEMPORARY WORLD | October 18-20, 2009 |

Romania, as Laboratory of the Dialogue

between

Science and Spirituality

in the Contemporary World 

Romanian Academy, Bucharest

October 18-20, 2009

 

Monday October 19, 2009

8:30 – 9:00 Registration

9:00 – 9:30 Opening of the congress

• HE Theodor Paleologu, Minister of Culture, Religious Affairs and Cultural Heritage
• Message from HE Cristian Diaconescu, Minister of Foreign Affairs
• Ionel Haiduc, President of the Romanian Academy
• Şerban Ursu, Secretary General of the National Commission of Romania for UNESCO
• Basarab Nicolescu, Chairman of the Organizing Committee

 9:30 – 10:00 Magda Stavinschi (Romania), Romania as Laboratory for the Dialogue between Science and Religion (opening talk)

10:00 – 10:30 Michel Cazenave (France),  Les mathématiques et Dieu

10:30 – 11:00 Coffee break

11:00 – 11:30 Predrag Cicovacki (USA), Reverence for Life and Spirituality

11:30 – 12:00 Sorin Dumitrescu (Romania), L’iconoclasme latin et le modèle œcuménique au deuxième millénaire

12:00 – 12:30 General discussion

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Rev. Chris Knight (UK), Science and Theology: What Does it Mean to Speak of a « Dialogue »?

15:00 – 15:30 Rev. Doru Costache (Australia), The Other Path in Science, Theology and Spirituality: Pondering a Fourteenth Century Byzantine Model

15:30 – 16:00 Michael Murray (USA), The Evolution of Religion: Adaptationist Explanations

16:00 – 16:30 Rev. Ioan Chirila, Romania

16:30 – 17:00 Coffee break

17:00 – 18:00 General discussion

19:00 – 21:00 Private view of the exhibition of paintings of Sorin Dumitrescu

Tuesday October 20, 2009 

 9:30 – 10:00 Milan Dimitrijevic (Serbia), Problems of Calendar Reform and Easter Determination and One Proposition of Serbian Orthodox Church, Elaborated by Djordje Stanojevic

10:00 – 10:30 Rev. Alexei Nesteruk, UK and Russia, Hidden Theological Commitment in Modern Cosmology or the Universe as a Saturated Phenomenon

10:30 – 11:00 Jean Staune, France, Evolution et Foi chrétienne

11:00 – 11:30 Coffee break

11:30 – 12:00 Cristina Nunez (Mexico), The Place of Spirituality in our Transdisciplinarity Re-Learning Experience

12:00 – 12:30 Antonio Ritto (Brazil), Socially Robust and Personally Relevant Knowledge Creation

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Alexandru Popescu (UK), Petre Tutea: Science as Doxology – A Romanian Master of the Socratic Dialogue between Science and Spirituality in the Contemporary World

15:00 – 15:30 Nidhal Guessoum (United Arab Emirates), Scriptural Literalism and Science-related Issues in Contemporary Islam

15:30 – 16:00 Rev. Ronald Cole-Turner (USA), Transforming the Human: Orthodox Theology and the Emerging Technologies of Human Enhancement 

16:00 – 16:30 Coffee break

16:30 – 17:00 Mihai Şora (Romania), Le sens dernier du réel

17:00 – 17:30 Solomon Marcus (Romania) Transcendence, Divinity, Infinity, Nothingness

17:30 – 18:30 General discussion

18:30 – 19:00 Basarab Nicolescu (France and Romania), Where We Go from Here? (closing talk)

20:00 Banquet of the congress

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Nicoleta DABIJA despre arta dialogului la Mihai Şora | 2009 |

 

Il y a un art du dialogue, comme il y en a un du silence. Du dialogue (et de son art), Mihai Şora en a fait un savoir-vivre; il concerne le «toujours possible», une puissance-en-acte: ce qui reste à dire quand on pense avoir tout dit, ce qui reste à faire quand on pense avoir tout fait. De cette puissance-en-acte, Mihai Şora extrait une aptitude particulière à sentir ou à pressentir la dimension concrète de l’être-ensemble, du devenir-avec. Art d’ignorer l’insulte: avec la superbe de l’intelligence. Art de concéder à la calomnie le «mérite» de ne polluer que les esprits déjà malades. C’est cette appartenance au monde qui fait de Mihai Şora l’un des derniers sages – au sens ancestral du mot – de la culture roumaine. Entendre cette vive voix et lui faire écho, c’est donner sa chance à une communauté en proie aux démons du verbiage, c’est reconnaître un territoire où il est encore possible de respirer, de se dresser, de rester digne.

Je signale, dans ce contexte, l’excellent article signé par Nicoleta Dabija, „Ceva în plus“ în dialog cu Mihai Şora [«Quelque chose de plus» en dialogue avec Mihai Şora], paru dans le dernier numéro de la revue Viaţa Românească (8-9 / 2009, pp. 198-203).

Nicoleta Dabija est docteur en philosophie de l’Université Alexandru Ioan Cuza de Jassy, avec une thèse portant sur la métaphysique et la confession au XXe siècle. Elle a également obtenu un DEA en Histoire Juive et en Hébraïsme, à la même Université. Elle tient la Chronique des idées dans la revue Viaţa Românească; a publié plusieurs études et articles dans les périodiques culturels roumains (Idei în dialog, Contemporanul etc.). Elle est l’auteur de trois ouvrages dont deux sous presse: Nopţile lui Emil Cioran [Les nuits de Cioran], aux éditions Ideea Europeană (Bucarest), O lună în confesional. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija [Un mois dans le confessionnal. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija], aux éditions Bastion (Timisoara), Când metafizica ajunge să se confeseze [Quand la métaphysique finit par se confesser] (thèse remaniée). Nicoleta Dabija enseigne à l’Université Petre Andrei de Jassy.

La revue Viaţa Românească est un mensuel centenaire (fondé en 1906 par une poignée d’intellectuels dont Constantin Stere et G. Ibrăileanu) et l’une des meilleures revues en langue roumaine. Actuellement, elle est dirigée par Nicolae Prelipceanu (poète et publiciste) qui en est le rédacteur en chef, et Marian Drăghici (poète) – rédacteur en chef adjoint.

Chose significative dans le «contexte» fondanien: la revue et son équipe soutiennent vigoureusement notre programme de publication «Restitutio Benjamin Fondane». D’ailleurs, l’an dernier, à la même époque, la revue publiait quatre chapitres (sauvés comme par miracle) de notre traduction du livre Rimbaud le voyou. Et ce sont ces gestes-là qui comptent à la toute fin de l’histoire. 

Gratias agimus.

 Luiza Palanciuc

 

Nicoleta Dabija

„CEVA ÎN PLUS“ ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA 

Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreţinute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir) [1] am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forţa lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversaţie [2]. Noutatea acestor discuţii se concretizează în performanţa detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâm­plările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curăţarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversaţiile prezente fac drumul înapoi.

Protégé : • Benjamin FONDANE către Georges Ribemont-Dessaignes | 1943 |

Cet article est protégé par mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Mot de passe :

• Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | redeschidere |

 

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

• Colloque DISLOCATION CULTURELLE | 1-3 octobre 2009 |

Colloque International

Dislocation culturelle et construction identitaire

en littérature et dans les arts,

organisé par le Centre Ecritures

de l’Université Paul Verlaine-Metz 

UFR Lettres et Langues

UPVM, 1-3 octobre 2009

• B. FUNDOIANU – Literatura de mâine | 1919 |

Michel MADORE | Si tu écris, ton visage s'efface... | 2000

 

Omul nu vrea să fie ignorant. Există mediocru, ca să poată cugeta mediocru, şi gândirea lui aruncă vorbe, cum arunci mei pentru canari. Omul cugetă. Dar cugetarea lui duce ca o şopârlă de cărare: până la prăpastie. Prăpastia ar putea fi urâtă. Şi ar putea fi adâncă. De aceea începem metafizica. Domeniul e larg ca un haos. E bună ipoteza şi bună conjectura. Bună simpla imaginaţie şi simpla presupunere. În lumea literară nu trage nimeni la răspundere. Aşadar, vom scri[e] despre literatura de mâine.

*

S-o luăm de la titlu: Literatura de mâine. Dar ce e literatura de azi? Dar ce e literatura de ieri? Nedumerire. Asta nu ne poate împiedica totuşi să scri[e]m despre cea de mâine! Obiceiul e vechi ca omenirea.

• Appel à contribution | date-limite: 1er octobre 2009 |

|Cf., chez Benjamin Fondane, le discours non prononcé au Congrès International des écrivains de Paris (1935), intitulé L’écrivain devant la Révolution, paru aux éditions Paris-Méditerranée, en 1997, dans la collection «Les pieds dans le plat», avec une préface de Louis Janover. Traduction intégrale en roumain disponible prochainement dans la revue Vatra et sur le site spécialement consacré à Benjamin Fondane, http://www.fondane.eu (pour l’heure, en attente d’ouverture)|

APPEL A CONTRIBUTIONS

S’opposer politiquement en Russie aujourd’hui,

diversité des formes et des pratiques 

Bruxelles, 11-12 mars 2010

Date limite des propositions: 1^er octobre 2009

Université Libre de Bruxelles

CEVIPOL

11-12 mars 2010

Vingt ans après la réforme de l’article 6 de la Constitution soviétique abolissant le rôle dirigeant du Parti communiste, où en est le pluralisme politique dans la Russie d’aujourd’hui?  

A mi-mandat de la présidence de Dimitri Medvedev et après les deux mandats de Vladimir Poutine durant lesquels une série de réformes institutionnelles est venue réduire l’espace d’expressions plurielles, comment se manifestent les oppositions politiques dans toute leur diversité?  

• B. FUNDOIANU – Voroava | 1921 |

Jan Theodore TOOROP | A farmer returning home | 1886

 

Ultima zi, ultima filă de peisaj. Plec – cum am plecat de atâtea ori, cu sentimentul unei mâţe pentru casa veche, pentru locul statornic.

Oriunde ar duce şina, gara e întotdeauna cenuşie.

Aş vrea să plec pururi şi totuşi aş voi să stau pe loc. Am obiceiuri de vegetal. Nu aştept alte peisaje, fiindcă peisajul va fi totdeauna acelaşi. Ştiu prea bine că eu creez peisajul. Şi asta mă indispune. Dumnezeu provizoriu, cunosc legile şi cunosc misterele; le am în mine. Dar aş voi să fiu un cocostârc, putred de bălţi şi de reumatisme, cocostârc călător şi sentimental. Peisajul acesta există cum îl văd eu şi fiindcă îl văd eu; mă supără lipsa lui de personalitate.

Plecarea… Mucegai, toamnă, casă în găuri cu guzgani, ploaie lungă. Simt ploaia ca un coperământ. Prefer mişcării, imobilitatea. Imobilitatea nu e moarte. Moartea e tot în mişcare. Am privit odată curgerea unui râu şi creşterea unei plante. E trist să vezi un râu curgând şi, crescând, o plantă. Tristeţea îmi convine. Iubesc prea mult viaţa, ca să nu iubesc moartea.

• Colloque LA TRAHISON | 18 septembre 2009 |

 La trahison au regard des sciences sociales

18 septembre 2009, Nancy (France)

La trahison est un phénomène peu traité par les sciences humaines et sociales. Peu d’ouvrages, d’articles ou de manifestations scientifiques sont en effet consacrés à cette question. Ceci est d’autant plus étonnant que la trahison est un phénomène omniprésent, jalonnant aussi bien notre vie quotidienne que notre histoire collective ou notre imaginaire social.

En proposant un état des lieux des recherches menées sur la trahison dans le champ des sciences sociales, ce colloque ambitionne donc de combler quelque peu le déficit de connaissances qui prévaut actuellement sur ce sujet. Cette journée sera donc l’occasion de confronter analyses, enquêtes et perspectives disciplinaires sur la trahison. Ses principales formes et représentations sociohistoriques seront ainsi évoquées, de même que les figures qui l’incarnent, d’hier à aujourd’hui.

 Ce colloque est organisé conjointement par:

• Laboratoire Lasur 2L2S Nancy-Université
• Laboratoire Cultures et Sociétés en Europe – Université de Strasbourg
• CENDIS (Centre de documentation et d’information interuniversitaire en sciences sociales), Université Libre de Bruxelles

|Programme du Colloque| 

• B. FUNDOIANU – Interviu cu un cuban | 1921 |

Wilfredo LAM | Sans titre | 1965

 

Există încă ţări aşa de înapoiate şi barbare, că ideile mai pot perturba viaţa socială şi strica odihna cinstiţilor autohtoni. Într-o ţară civilizată, ideea e un obiect de lux, ca şi ciorapul de mătase; exportul sau importul ei stă sub bunul plac al legilor; nu există editor, dar în schimb există cenzură. În Cuba, ţară barbară, deşi eminamente democratică, cetăţenii au rămas aşa în urmă, că o idee care năruie ordinea socială a statului cuban găseşte totuşi oameni care o citesc şi o consideră, o acceptă sau o refuză.

• B. FUNDOIANU – Succesele bergsonismului | 1921 |

Julien BENDA | © H. Roger-Viollet |

 

Există un fel de critică practicată cu dezinteres şi impersonală. Critica aceasta contează cât un cântar şi cât un examen. Cărţile au totdeauna o valoare în sine şi una istorică. Critica, la rândul ei, după cum se va ocupa de unul sau celălalt atribut, va împrumuta procedee deosebite. Critica impersonală se ocupă de valoarea în sine a cărţilor: e inactuală. Cealaltă se ocupă de influenţa cărţii, ca de viaţa unei persoane urâte sau dragi, agreabile sau repugnante. Critica aceasta iubeşte cu exces sau urăşte. Sunt cărţi aproape de sufletul nostru, cu care am da mâna, prieteni. Sunt cărţi cu pielea ca aceea a unei femei iubite. Şi sunt cărţi care ne sunt antipatice şi duşmane, disonante şi ipocrite.

Cărţile sunt familia ta. Insociabil, o să le iubeşti pe toate, indiferent dacă-s scumpe sau proaste, indulgent pentru progenitura care are acelaşi cap ca al tău, urât, şi acelaşi suflet ca al tău, inferior. Sociabil însă, viaţa cărţilor tale se va dezagrega şi va trebui să sufere odată cu fiecare anotimp de idei alegerea cea nouă, selecţia şi dispoziţia ta.

Influenţa unei cărţi nu ţine de valoarea cuprinsă în text şi nici de geniul acolo închis. Sunt alte origini. Alte cauze. Genul acesta de critică se rezolvă (când se amestecă rudenia de temperament) în apologie şi se rezolvă (când se amestecă diferenţa) în pamflet. Cel mai bun prieten şi cel mai crâncen duşman sunt deopotrivă născuţi de cimentul afectiv din cartea sa. Sunt copiii supuşi ori rebeli ai sensibilităţei tale. Sunt familia ta. Sunt discipolii tăi. Sunt tu. Nu te feri de prieten, dar mai ales nu te feri de duşman. E cel care-ţi pricepe cel mai frumos opera. E cel care ţi-o citeşte cel mai îndărătnic.

Julien BENDA | dessin par Cassio Loredano |

 

Julien Benda scrie despre influenţa filosofiei bergsoniene un titlu: Succesele bergsonismului [1]. Cartea nu e o critică inactuală: dezminte titlul. Critica e mai mult o polemică, decât un examen: o interpretare. În fond, poate singura critică cu putinţă e critica aceasta, şi actuală, şi afectivă. În cărţile vechi înseşi, ducem aceleaşi afinităţi de temperament, şi aceleaşi repulsii, şi aceleaşi ranc[hi]une. Iluzia numai, sărmana, ne face glorios imparţiali. Şi critica aceasta umană are un sens care ne scapă. Apologia noastră poate fi o ghilotină şi ştreangul pe care îl oferim, un tramplin.

Cartea lui Julien Benda e o pildă. Una din multele care servesc textului principal ca o violenţă şi o contradicţie. Şi poate unul din cele mai reale succese ale bergsonismului este cartea de injurie: Succesele bergsonismului, de Julien Benda.

 Notă:

[1] Este vorba despre volumul Sur le succès du bergsonisme. Précédé d’une Réponse aux défenseurs de la doctrine, apărut la Mercure de France, în 1914.

Imagini :        

Julien Benda | © Agence Roger-Viollet |

• |Situl Agenţiei fotografice Roger-Viollet|

 Julien Benda, văzut de Cássio Loredano

•  |Referinţe despre Cássio Loredano|

Text : B. Fundoianu, „Succesele bergsonismului“, articol publicat în revista Rampa din 5 august 1921, p. 1.

•  |Société des amis de Bergson| 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

• Colloque du GDR | 22-23 octobre 2009 |

Colloque du Groupement de Recherche | 22-23 octobre 2009 |

 

Les entreprises françaises, l’Occupation et le second XXe siècle

Dixième Colloque du Groupement de Recherche (GDR) 2539 du CNRS

Organisé avec le Centre Régional Universitaire Lorrain d’Histoire (CRULH)

EA 3945 de l’Université Paul Verlaine de Metz

22-23 octobre 2009
Metz (Moselle)
Université Paul Verlaine

Ce colloque qui clôt les huit années d’activité du GDR s’interroge sur l’impact et les conséquences à plus long terme qu’ont pu représenter, pour les entreprises, la Seconde Guerre mondiale et l’Occupation. Il articule ainsi le temps court (1940-1944), celui des contraintes propres au régime de la guerre, au temps plus long qui lui succède et qui voit émerger et se développer des relations économiques stables entre les anciens ennemis. La moyenne durée apparaît propice à l’analyse des conséquences en termes de production, de marchés, d’organisation et de financement des entreprises. Il s’agit de poser la problématique de la guerre comme facteur de mutation, sous des formes multiples et peut-être divergentes selon les acteurs ou les secteurs, au niveau des entreprises.

• Vladimir TISMANEANU sur Benjamin Fondane

 

Petit clin d’œil du professeur Vladimir Tismaneanu, sur son blogue personnel, au nom révélateur et juste : Mémoire, liberté, modération. Nous l’apprécions d’autant plus qu’il s’agit de quelqu’un qui connaît bien – pour les avoir étudiés en profondeur, avec souplesse et raffinement – les rouages et les pièges des idéologies. Ses travaux – en roumain comme en anglais (actuellement, à l’Université de Maryland, aux Etats-Unis) – visent, précisément, une réappropriation critique de la modernité, afin de mieux (re)connaître son legs irremplaçable, mais aussi ses limites. J’y vois l’ambition la plus noble que la connaissance historique puisse se proposer: saisir l’histoire se faisant telle qu’elle se comprend – au sens étymologique du mot (cum – prehendere). Autrement dit: incorporer une dimension réfléchie à la méthode historique. Dans le paysage roumain, la voix de Vladimir Tismaneanu est une voix singulière: elle donne une forme intelligible à l’entreprise de construction d’une société roumaine nouvelle, à laquelle il s’est attelé depuis quelques années déjà. Non sans en payer le prix fort, non sans obstacles et mécomptes.

Sur tout cela, comme sur le parcours intellectuel du professeur Tismaneanu, quelques informations utiles se trouvent – en roumain et en anglais – à cette adresse:

• http://tismaneanu.com.

Luiza Palanciuc

 

Vladimir TISMANEANU | photo par Eduard Koller |

 

Scuze lui Nietzsche :

Un articol al tânărului Benjamin Fondane

28/08/2009

Benjamin Fondane (B. Fundoianu) a scris despre la conscience malheureuse. A fost el însuşi întruchiparea acestei conştiinţe care arde sub semnul lucidităţii, ori, să-i spunem, al nenorocului de a nu fi orb.  Salut şi recomand blogul consacrat de Mihai Şora şi Luiza Palanciuc operei marelui poet si gânditor de origine evreu-român, pierit la Auschwitz, prietenul şi discipolul lui Lev Şestov, omul despre care E. M. Cioran a scris pagini de neuitat.

Fondane nu a flirtat vreodată cu extremismul, nu a pactizat cu diverşii magi, profeţi şi şamani ai unor vremuri tulburi. A diagnosticat demonismul, nu l-a practicat.  Unele din articolele de tinereţe sunt de o fierbinte, incontestabilă actualitate. De pildă, răscolitoarea meditaţie despre Nietzsche, pe care o puteţi citi pe acest blog de o superbă altitudine estetică şi etică:

•  http://fondane.wordpress.com/

Asemeni lui Mihai Şora şi Luizei Palanciuc, şi eu cred că a  sosit din plin momentul ca lumea să înţeleagă acest lucru simplu: Fondane nu era de dreapta ori de stânga, nu era – cu alte cuvinte – înregimentat, crispat într-o formulă ideologică, ostatec al unor dogme mumificate. Era pur si simplu treaz moral.  Nu s-a înrolat niciodată în diversele oştiri ideologice. A ştiut că ideologia ucide omenia.   

Iată cuvintele cu care se încheie acest extraordinar omagiu adus solitarului de la Sils Maria:

„[...] nu cunosc în afară de Dostoievski (şi trecând câteodată peste dânsul) artă mai verticală ca aceea a lui Nietzsche. Când cruciaţii au plecat să cucerească Ierusalimul metafizic, au trecut prin Ger­mania, dar au trecut şi prin opera lui Nietzsche: iată origin[e]a acestei inexpugnabile fortăreţe. Nietzsche a clă­dit-o singur, Nietzsche a năruit-o; e singurul om care a putut asista la propriul lui autodafeu.“ 

Gratias agimus.

• B. FUNDOIANU – Scuze lui Nietzsche | 1922 |

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

 

Într-un articol publicat, nu de mult, într-o revistă franceză, André Suarès cere scuze lui Nietzsche că, în vremea bătăliei, identificându-l cu sufletul german, l-a maltratat. Suarès nu revine asupra ideilor lui despre Nietzsche, – nu încetează de a-l crede german şi profund german – dar, în timp de pace, cu nervii osteniţi şi mintea clară, poţi accepta, fără superstiţie, tot ceea ce în timp de război găseşti urât şi duşman. Problema lui Nietzsche e aşadară condamnată perpetuu să revie la fie­care doi, trei ani, să se îmbrace în haina aceloraşi argumente, să însângere în unghiile aceleiaşi actualităţi, să reintre, pe urmă, în carnea aceluiaşi bronz. Fizionomia acestui profund german, îndrăgostit de toate clasicismele, sufletul acestui „monstru dionisiac“ (cum îl numea el pe Zaratusthra), care ura lirismul „voinţei de putere“, pe care îl credea „inestetica în sine“, stă în răspântia vieţei, ca o furioasă contradicţie, ca un hoit rămas în câmp, după bătălia imensă, între o fiziologie puternică şi un creier formidabil.

• Colloque «Écrire sous l’occupation» | 13-15 octobre 2009 |

Écrire sous l’occupation | Besançon, 13-15 octobre 2009

 

Écrire sous l’occupation

Du non-consentement à la résistance

France-Belgique-Pologne, 1940-1945 

Besançon

13-15 octobre 2009

Colloque international organisé par:

• Musée de la Résistance et de la Déportation de Besançon

(Centre d’histoire et de recherches sur la Résistance)

•  Université de Franche-Comté
•  Fondation de la Résistance

Qu’est-ce qui pousse les femmes et les hommes à écrire pour dire leur «mal vivre» de l’occupation et leur refus de s’en accommoder qu’ils prennent la forme du non-consentement ou qu’ils aillent jusqu’à la résistance? L’écriture est ici considérée dans ses multiples formes: écrits de la Résistance organisée (notes intérieures et publications clandestines); écrits privés (correspondance personnelle ou journal intime); écrits de fiction (romans et poésie); écriture savante (des journalistes et écrivains) et écriture populaire (graffiti, poésie spontanée, chants des maquis).

Pour saisir la fonction et la signification de l’écriture sous l’Occupation, deux approches sont combinées (et deux champs disciplinaires associés). Une approche par la langue, comme phénomène linguistique, instrument de communication et comme expression littéraire avec le choix de l’imaginaire comme mode de transposition d’une expérience vécue et comme moyen d’évasion d’une réalité difficilement supportable. Une approche par l’histoire, comme appréhension d’hommes et de femmes dans la société de leur temps avec son contexte spatio-temporel bien particulier; histoire qui privilégie les dimensions sociopolitiques, culturelles et anthropologiques.

La dimension européenne (France, Belgique, Pologne) est nécessaire pour saisir les variants et invariants de l’écriture dans des conditions d’occupation et des contextes culturels nationaux très divers.

• B. FUNDOIANU – Note critice | 1922 |

 

Reprezentarea Lysistratei, de către o companie parti­culară (cu regia lui Karl Heinz Martin), te pune, timp de două ore, faţă în faţă cu Aristofan şi cu sforţarea de a imagina, în faţa presei, puterea de reacţiune a publi­cului atenian. Trebuie să se semnaleze că, la o piesă a „părintelui comediei“, publicul Europei nu râde. Să fie vina subiectului, destul de actual totuşi – mult mai actual (se pare) decât tragedia fără sens pentru „sufletele mo­derne“ a lui Oedip? Lysistrata emoţionează tot atât în vesel cât ar emoţiona Perşii lui Eschyl în dramă. Interesul lor nu trece dincolo de Atena secolului V.

• Bourses Mellon | candidatures: septembre 2009 |

 

The Andrew W. Mellon Foundation East-Central European Research Fellows Program

Créé en 1993, grâce au soutien de la Fondation Andrew W. Mellon, représentée par le Council of American Overseas Research Centers (CAORC) à Washington, le programme Mellon permet d’accueillir des chercheurs d’Europe centrale et orientale pour des séjours de recherche dans des instituts d’études avancées (IEA) en Allemagne, Autriche, Espagne, France, Grande-Bretagne, Grèce, Inde, Israël, Italie, Jordanie, Norvège, aux Pays-Bas, en Turquie et au Yémen.

• B. FUNDOIANU – File | Odaia | 1921 |

DACOS | Fenêtre |

 

Viaţa monacală trebuie să fie idiot de tristă. Judec asta după odaia mea, care e simplă. Înăuntru, mobila e de acaju şi-i cumpărată de la Iaşi, acum şaizeci de ani, când mătuşa mea s-a măritat. Tot de atunci, agăţate de pereţi, ca de o panoplie uzată, tablouri putrezesc de vechime. Tablourile evocă păingăni bătrâni şi ei de şaizeci de ani, dar mătuşa care e tânără, cum e tânără o iarbă în fiecare an crescătoare, îi culege în cârpe uscate şi-i aruncă pe geam, în curte, unde continuă printre urzici ţepoase, atele păpădiilor.

• B. FUNDOIANU – File | 1921 |

DACOS | Etude pour les jours derniers |

 

Mă ţin minte pe aici de mic copil. Veneam vara, în vacanţă. Bunicii erau bătrâni şi buni, buni cum era căpriţa care creştea cu primăvara în curte şi care avea o neîngăduită lăcomie pentru frunzele lămâiului din oala roşie din salon. Bunicul alerga după căpriţă s-o bată şi aş fi vrut atunci s-o apăr – cum l-aş fi apărat desigur şi pe bunic, dacă aş fi prins-o pe căpriţă muşcând nalbele. Aveam impresia, poate eronată, că-mi sunt amândoi deopotrivă bunici. Aş vrea să notez astea cândva – poate în caietul ăsta, dar mai târziu – amintiri. Proastă şi tragică meserie aceea a scriitorului. Un gropar care pune ţărâna pe morţi, care-i dezgroapă, sau care apără, cu bravură, să nu se uzeze inscripţiile. Cărţile noastre sunt nişte cimitire.

• B. FUNDOIANU – Monologul nebunului | 1920 |

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

 

Copacii au înfrunzit fără număr la subţiori – şi frunzele au mâncat lumina copacului negru, în goana tânără după soare. Copacul e un animal social. Trăieşte în colonii – ca să nu afle că nu poate trăi singur, că nu poate gândi. Curge pe aproape un râu – sau pădurea a căzut frunzele pe mine. Vă salut, copaci, spectatorii mei întâmplători. Voi, sau alţii – mi-e totuna. Am nevoie de spectatori ca să pot exista. Sau ca să pot debita monologul: e acelaşi lucru. E existenţa voastră numeroasă şi absurdă – cât de bine o justific eu! Sunt singura voastră scuză – singura explicaţie. Sunteţi mulţi ca să se observe bine că sunt unul. Insensibilitatea voastră: dovada sensibilităţii mele. Existenţa voastră: e simpla necesitate logică. Îmi trebuie un contrast – ca să par deosebit şi atitudinea mea unică. Vă observ în fiecare zi stomacurile care primesc şi resping lumina. Viaţa voastră, în fiecare zi, identică. Frunza face azi ceea ce face mâine: integrează văzduh. O, te cunosc bine, copac! Am urmărit viaţa ta simplă. Cunosc obiceiurile tale de sexual. Cunosc complezenţa ta inutilă pentru păsările care-ţi gâdilă orgoliul ca să te vatăme cu lut. Te-ai identificat cu ele. Ai atâtea timpane, câte păsări. Şi-ţi ştiu neputinţa pentru râia omizilor din piele şi scărpinatul tău cu ploaie, şi religia ta pentru scumpul soare. Dar nu te observ pe tine – pentru tine. Nu te îmbogăţesc cu biografia ta. Mă îmbogăţesc pe mine. Trăiesc experienţa ta.

• B. FUNDOIANU – Bovarism | 1921 |

Alois RIEDL | Ohne Titel - Rot V | 2006

 

Titlul acesta, derivat din numele unei eroine populare a lui Flaubert, e aplicat într-un sistem de filosofie prea puţin cunoscut şi cu puţini sorţi pentru mai departe. Sistemul aparţine lui Jules de Gaultier şi se numeşte: bovarismul. Definiţia lui – facultatea pe care o are un individ sau un grup de a se crede altminteri decât este. Facultatea aceasta construieşte iluzia continuă, iluzia absurdă şi falsă, dar veşnic creatoare de acte noi, adică veşnic creatoare de realităţi de viaţă.

Există un bovarism care e individual. Există şi un bovarism social.

• B. FUNDOIANU – Istoria „ideii“: o disociaţie fecundă | 1922 |

Andrea SCHNELL | Aus der Serie Hansibriefe | 2007

 

Timp de secole, ideea, în înţelesul pur, de reprezentare mintală, păstrată în vocabularul platonician ca un termen opus celui de senzaţie, a fost crezută un fel de corp simplu, a cărui substanţă nu se poate spinteca sau disocia în alte corpuri. Poate Nietzsche a fost cel dintâi care a susţinut, cu  infinita lui supleţă, că o idee, sau o sumă de idei pot fi utile, atâta timp cât răspund unei trebuinţi precise şi a dovedit primejdia ideii, din clipa când conţinutul ei nu mai răspunde nici unei necesităţi, ci persistă, graţie unor justificări mereu înnoite, ale conţinutului. Ceea ce Nietzsche făcea în fapt era o simplă disociere a ideii (în speţă, a celei mai fecunde dintre idei: creştinismul) într-un conţinut şi o funcţiune şi ceea ce voia era să lege, indisolubil, conţinutul moralei creştine de funcţiunea ei religioasă ca, astfel, neputându-şi primeni imaginea veche cu o justificare nouă, să se condamne ea singură la pieire. Dumnezeu e mort – a strigat, cu bucurie, Zaratusthra –, dar era ceva din mitologia acestui Dumnezeu care nu murise. Nu, Dumnezeu nu murise; murise numai o virtualitate a lui, funcţiunea religioasă. Ce era mai semnificativ din conţinutul lui, ceea ce-l făcuse urât şi temut, rămăsese din el, ca o măduvă fecundă, dar îmbrăcase un alt aspect, o altă mască, o altă ipocrizie. Voltaire şi enciclopediştii i-au întins mâna, sub pretextul că este singura explicaţie cu putinţă a fenomenelor (dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat) şi, astfel, vechiul mit fu păstrat cu altă funcţiune: cea logică. Cu Kant, funcţiunea logică a Dumnezeului iudeu se prăbuşeşte, ca să-şi găsească, graţie lui, un alt cuib; sub firma de imperativ categoric, creştinismul găseşte un alt pretext de a trăi: funcţiunea morală.

• B. FUNDOIANU – O funcţiune socială | 1921 |

Antoni TAPIES | Regalim | 1987

 

Ar trebui mai des recitite cărţile vechi. Secolul nu îngăduie asta. Din spate, ca un văcar, el goneşte oamenii la păşunea comună şi-i obligă la cireadă. Funcţiunea contemplativului a devenit de aceea un obicei rar. Poate că a fost totdeauna rar contemplativul. El constituie, cu adevărat, o spărtură în mişcarea şi în viaţa socială, o discontinuitate.

Există însă o diferenţă între contemplativul la antici şi cel contemporan. La antici, geografia e mai redusă, comunicaţiile mai puţine, activităţile mai statornice, rasa mai proporţionată activi­tăţii. Am impresia că viaţa trebuie să fi fost mai înceată şi curgerea ei mai lină. De aceea, contemplativul ei nu este fără amestec.

Gânditorul este şi un politic, şi Sofocle, un triumfător la jocul olimpic.

• B. FUNDOIANU – Moartea: probleme vechi | 1922 |

Dimitrije Basicevic MANGELOS | Paysage de la mort | 1942-1944

 

Câţiva părinţi, nefericiţi de moartea progeniturii lor, sau câţiva romantici, disperaţi de moartea prieteniei lor, au scris lui Flammarion, astronom cunoscut european, cerându-i, insistent desigur, să le confirme cu dovezi existenţa vieţii de dincolo de viaţă.

• B. FUNDOIANU – Criza | 1922 |

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

 

Cu titlul Criza spiritului [1], în La Nouvelle Revue Française, poetul şi eseistul Paul Valéry încearcă câteva idei şi pretexte de studiu.

Paul Valéry socoate războiul european ultimul capitol la marea carte a civilizaţiei moderne şi crede că, din haosul care va urma, din contradicţie, va naşte surâsul altei civilizaţii. Aşa crede Paul Valéry. Sau e cel puţin probabil.

Pentru noi, care nu suntem auguri în critica evenimentelor, ni se pare ridicol să notăm sentimental şi repede. Cuvintele criză, decadenţă n-au nicio semnificaţie, atâta vreme cât sensul lor nu se sprijină pe o realitate calculabilă. Montesquieu a păţit în trecut experienţa asta tristă – deoarece a început istoria decadenţei romane din însăşi epoca ei de pace şi auroră. Exemplul lui, dacă nu există pentru Valéry, există pentru noi. E un obicei naiv pe care-l au oamenii de a voi să surprindă legile naturii încă în mişcare. Înainte ca fructul să fi căzut definitiv din pom, Newton n-ar fi îndrăznit teoria gravităţii. Să scoţi imediat din eveniment legile generale, scepticismul sau remediul e acelaşi nărav al oamenilor bolnavi care se pipăie după linguriţa cu doftorie dacă nu sunt încă teferi. Noi aşteptăm anotimpul în care fructele fenomenelor s-au copt în pomii aparenţei, ca să le putem judeca valoarea. Judecăm fructele dacă sunt muşcate de păduchi sau gustoase, din punctul de vedere al trebuinţei noastre, şi le judecăm indiferent, fenomene egale, în optica naturii.

• B. FUNDOIANU – Porcul | 1921 |

François POMPON | Truie | 1934

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

• B. FUNDOIANU – Dreptul de a citi | 1921 |

Hanna SIDOROWICZ | Bibliothèque | 2009

 

Zilele aceste[a], rânduind din nou cărţile în rafturi, am găsit câteva exemplare bătrâne, de a căror utilă semnificaţie nu se mai ocupă nimeni. Cărţile aveau fila netedă sau poroasă, uscată şi măslinie, unele cu scoarţa din piele de viţel, altele zăvorâte cu clampe de metal. Vârsta cărţilor o puteai citi tot atâta în culoarea şi în silueta lor, cât şi în data apariţiei, prizărită, parcă ruşinos, în dosul copertei. Dar pe coperta lor figurează titluri curioase pentru cititorul de azi: édition interdite pour la France, sau indicaţii comerciale: se vend sous manteau. Cărţi de scriitori, ajunşi astăzi în panteonul naţiunilor, se tipăresc în Bruxelles în loc să se tipărească la Paris, iar când citeşti pe copertă că s-au tipărit la Londra, un simplu catalog de bibliofili te iniţiază că s-au tipărit de fapt la Geneva.

• B. FUNDOIANU – Probleme vesele: învăţământul | 1921 |

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

 

Stilpon: Tot instrucţiunea? Te-ai întrebat, Phileb, dacă ideile tale se pot transforma în acte şi ţi-ai spus vreodată că asta înseamnă apostolat?

Phileb: Nu râde, Stilpon! Oricât ai trăi singur, în republica de idei, ai nevoie câteodată să vorbeşti, să strigi. Sensibilitatea, ca şi trupul, are nevoi şi scurgeri. Vreau să fiu şi eu o furnică în furnicar, în măsura în care-l pot demoraliza. Tu vrei să menţii spectacolul. Eu îl creez.

Stilpon: A demoraliza – numai atât? Dar e cel mai mare serviciu pe care-l poţi face şi cea mai mare jertfă: a ta.

Phileb: Mi-am spus de multe ori, Stilpon, că nu sun­tem amândoi decât o singură fiinţă. Eşti sunetul meu raţional; sunt sufletul tău digestiv. Sunt ideile tale, pe care vreau să le transform în acte. Îmi dau seama cu cât le slăbesc valoarea logică. Îţi dai tu seama cu cât le cresc valoarea socială?

Stilpon: Îţi dau o idee, Phileb. Tu o transformi în dinamită. Îţi cedez, cu bucurie, titlul de creator. De altfel, ceea ce faci presupune o prezumţie: că ideea se poate transforma în act.

Phileb: Tu nu crezi în asta, Stilpon?

(Fragment dintr-un dialog)

J’aimerais mieux que mon fils apprît à parler dans les tavernes que dans les écoles de la parlerie… 

Montaigne [1]

În câteva din cele mai ingenioase şi mai cunoscute poveşti populare – mă gândesc, de o pildă, la Harap Alb –, Făt-Frumos are de biruit, ca să poată pune mâna pe Cosânzeana sau pe Crăiasă, câteva obstacole, pe care numai povestea le putea inventa, căci numai ea le putea rezolva. I se pune un sac înainte, cu cenuşă şi cu nisip, i se dă o noapte de răgaz pentru muncă şi, până în zorii zilei, capul îi va sângera destrunchiat pe lespezi, ori două grămezi vor sta atent despărţite şi ager alese, firele de cenuşă şi firele de nisip. Lucrul e aşa de cu neputinţă, că eroul nu va rezolva niciodată singur sarcina, dacă n-ar fi prieten bun cu regele sau cu regina unei armii de furnici năvălite ca o sumedenie de puncte, să desfacă miop infimul de infim şi nisipul de nisip…

• B. FUNDOIANU – Utopia organizată | 1919 |

 

Ideile profesorului Warburg, pe care le-am tradus recent şi comentat, ne-au pus în faţa celor două mari probleme: construirea Palestinei (adică: construirea unui stat nou) şi influenta socialismului în Palestina (adică: stricăciunea ori binele pe care o idee organizată îl poate face acelui stat pe cale de creare).

Nu vorbim de socialism numai ca de ceva sentimental. La noi, el a intrat în cunoaştere prin romanul lui Zola.

O masă infinită la care toată lumea o să mănânce – deci o să aibă idei – deci o să fie fericită. Dar pentru cititorul socialist, adică sentimental, ideile importă puţin; şi fericirea. El are convingerea că mâncarea le poate înlocui pe amândouă.

• B. FUNDOIANU – Respect cenzurei | 1919 |

Michael ELMGREEN & Ingar DRAGSET | Social Mobility | 2005

 

Suntem mai mult decât subtili. Şi oamenii politici sunt subtili, şi partidele politice, guvernul şi Cenzura. Suntem o ţară de subtili. Aşa se face că gazeta unui partid care de curând găsise o „subtilitate constituţională“ pentru rezolvarea chestiei evreieşti, se supără acuma pe cenzura noului guvern că i-a şters un pasaj în care verifica „subtilitatea“ decre­tului-lege în aceeaşi eternă chestie evreiască [1].

• B. FUNDOIANU – Metempsihoză | 1916 |

Stani NITKOWSKI | Trajectoire, humilité, partage | 1998

 

În anul nu ştiu cât după hegiră. Zare largă, largă, neză­găzuită. Canaturi de argint înflorite cu boabe galbene de chihlimbar. Lumina fulguia agale pe drumul pe care un felah, clădit pe roib, se îndruma spre faraonicele piramide…

Soarele germea şi distila. Şi-n Nil, reptilă inelată, izvorâtă-n scorburi năpraznice de culmi, s-a îngropat şi-şi juca reflecte de bronz ca o comoară tăinuită.

Mergeam. Nu ştiam de unde vin şi unde merg; cum nu ştie nici izvorul, nici gazela, nici viermele. 

• Ces choses n’avaient ni commencement ni fin… |

Michal MACKU | Untitled |

 

Ces choses n’avaient ni commencement ni fin

cela ne finissait pas d’être

pas un trou, pas la moindre fissure

pas un visage lézardé!

les hommes se tenaient coude à coude, serrés,

comme pour empêcher qu’on y passe

pas une absence entre deux vagues

pas un ravin entre deux mots

pas un passage entre deux seins

lourds, gras,

et pourtant au travers de la muraille lisse

quelque chose suintait

l’écho ranci d’une fête étrange,

une sueur de musique,

les gouttes d’un sang frais qui caillait aussitôt

sur la peau morte du monde.

 

 

Image : Michal Macku, Untitled, Carbon print, No. 20 |30 x 35 cm.|

• |Site de l’artiste|

Texte : Benjamin Fondane, Au temps du poème, publié dans l’anthologie Le mal de fantômes, Édition établie par Pa­trice Beray et Michel Carassou avec la collaboration de Monique Jutrin, Liminaire d’Henri Meschonnic, Publié avec le concours du Centre National du Livre, Paris, Éditions Verdier, Collection « Poche », 2006, pp. 255.

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

• Marcel Janco | Portrait d’homme |

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

 

Ce Portrait d’homme [Portret de bărbat] peint par Marcel Janco [Iancu] (1895-1984) se trouve à Bucarest, au Musée National d’Art de Roumanie [Muzeul Naţional de Artă al României], dans la galerie réservée à l’époque moderne.

Il s’agit d’une peinture à l’huile datée des années 1922-1924. Mis à part le nom de l’artiste et le titre, la légende collée à côté du tableau ne donne aucune autre indication.

Dans le catalogue des œuvres, on apprend que, le 17 mai 2004, cette toile a été classée « trésor [tezaur] du Musée », sous le numéro 2257 et le numéro d’inventaire: 8389 / 72867.

Une brève description du tableau, rédigée par « Maria Diana » [on ignore s’il s’agit d’un nom complet ou de deux prénoms féminins], accompagne la fiche :

Iancu se prevalează de trăsăturile specifice chipului acestui bărbat, amplificându-i nasul, deformându-i gura şi accentuându-i strabismul. Bărbatul pare un personaj de circ, un arlechin, pentru că Iancu l-a ilustrat cu un guler alb, rotund, cu trei nasturi negri în faţă. Fundalul prezintă o reţea de structuri geometrice al căror rol este de a face legătura cu volumele ascuţite ale feţei. Cromatica este vie, în care roşul, galbenul şi albastrul au o pondere egală.

Janco s’appuie sur les traits particuliers du visage de cet homme : forcit les traits du nez, déforme la bouche et accentue son strabisme. L’homme semble être un personnage de cirque, un arlequin, puisque Janco le peint avec un col blanc, ras du cou, trois boutons noirs devant. L’arrière-fond montre un entrelacs de structures géométriques dont le rôle est de faire le lien avec les volumes aigus du visage. Chromatique vive, dans laquelle le rouge, le jaune et le bleu sont à poids égal.

La salle 6 dans laquelle se trouve le tableau a un panneau en plein centre : il sert de mur d’exposition. De sorte que, lorsque l’on arrive, le tableau n’est pas immédiatement visible : on doit contourner le panneau.

Ce que nous avons fait. Comme tout visiteur normalement constitué.

C’est alors que le tableau surgît devant nous.

C’était Fondane.

 

Du moins, c’est ce que nous aimerions croire. Mais sans doute voyons-nous Fondane partout… Il se peut, il est même quasiment certain – à en croire la fille de Marcel Janco – qu’il s’agisse, en fait, du beau-frère de Janco, l’écrivain Jacques Costin, le frère aîné de Clara Goldschlager, que Marcel Janco épousa en deuxième noce (en 1930). Merci à Monsieur Radu Stern pour toutes ces précisions.

Ceci étant, il nous reste le dessin ci-dessous : daté, titré. Et le trouble – profond, vertigineux – que la ressemblance des deux œuvres provoqua en nous.

 

Luiza Palanciuc et Mihai Sora  

  

 

 

 

 

 

 

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

 

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Rimbaud le voyou |

  Rimbaud vântur­ă-lume  

 

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franţa, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărţi din Franţa [1]). Un fragment din carte va fi publicat, graţie lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’être (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul iniţial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël [2]. Ea va purta o dedicaţie către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud:

…Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions…

Fondane avea intenţia să publice o a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soţiei sale, Geneviève Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observaţie:

„Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul iniţial să fie păstrat aproape intact.“

Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefaţa la ediţia a doua a cărţii, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediţia prezentată de Michel Carassou, apărută în 1979, la editura Plasma.

             

      

• Super abyssa sedimus |

 

 

 

Sorin VIERU | Vif instant

 

 

 

 

C’est comme le vertige. Nous sommes assis au fond du vortex, et la pesanteur nous empêche d’y sauter, d’y tomber. Mais si tu sais renverser, tu ne pourras retenir la chute, comme qui est aspiré, au haut du haut, tombant dans l’abîme du dessus. Si nous étions capables de le voir, il nous aspirerait. Super abyssa sedimus – et cadimus. 

 

• Image : Sorin Vieru, in Momentan, Editura Ara, Bucureşti, 1991 [couverture]. 
• Texte : Michel Deguy, Le pronom, in Desolatio, Paris, Éditions Galilée, Collection « Lignes fictives », 2007, p. 95.

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• Benjamin et Lina | 1921 |

Benjamin et Lina | 1921 |

 

Cette photographie de Benjamin et de sa sœur aînée, Lina, a été prise, vraisemblablement, en 1921. Fondane a alors 23 ans, Lina – 26. Paul Daniel, le mari de la sœur cadette, Rodica, la publie dans la revue Manuscriptum (1976, 23/VII, nr. 2, p. 81), le trimestriel édité par le Musée de la Littérature roumaine (directeur fondateur : D. Panaitescu-Perpessicius).

 

Énigmatique (comme on dirait acrylique) : image menant à une réflexion sur le trajet de l’évanouissement. Amenuisement des traces, empreintes, visages: seule la lumière arrive à empoigner l’identité.

Ce sera l’absence qui vous ramènera à vous, à votre finitude. La trace ne fait qu’interroger le trait. Indétermination, puis vertige. Enfin, acceptation de la chute.

Il n’y a pas de trace sans le regard posé. Là, dans toute sa fragilité, dans le remous – histoire de ponts portés, de secrets émergés : survivance.

Luiza Palanciuc

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

• Privelişti | 1930 |

   Envues

 

Littéralement, le nom féminin roumain privelişte (pluriel privelişti) renvoie au champ sémantique de la perception visuelle. L’étymologie du mot en dit long sur la portée de la vision et de la spatialité: priveală (nom féminin sorti de l’usage courant, pl. priveli) – équivalent, à la fois, du regard et de l’action proprement dite (regarder), suivi du suffixe -işte. Par ailleurs, la locution adverbiale « în privelişte » signifie, explicitement, au vu de tout le monde, en public.

• In memoriam Geneviève Fondane |

Geneviève Fondane | 1904 - 1954 |

 

Această fotografie a soţiei lui Benjamin Fondane – Geneviève, născută Tissier – a fost publicată pentru prima dată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (BSEBF), în toamna anului 1995. Este reprodusă pe ultima pagină a Buletinului, însoţită de următoarea notiţă explicativă:

La dernière photo de Geneviève Fondane, prise en 1949, peu avant son entrée au couvent de la Solitude. Nous remercions sa sœur, Jeanne Tissier, qui nous l’a offerte.

Mulţumiri Doamnei Monique Jutrin pentru generozitatea de care a dat dovadă atunci când ne-a trimis revistele.

 

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

• Correspondance Fondane-Maritain, page 169 |

| Correspondance Fondane - Maritain |

• Benjamin FONDANE – L’Exode |

  

L’EXODE

SUPER FLUMINA BABYLONIS

 

         

          Les dieux ont ordonné la mort

          de ces hommes afin d’être sujets

          de chants pour les générations à venir.

                                                  Homère

ET VOILÀ!

 

PRÉFACE EN PROSE

C’est à vous que je parle, hommes des antipodes,

je parle d’homme à homme,

avec le peu en moi qui demeure de l’homme,

avec le peu de voix qui me reste au gosier,

mon sang est sur les routes, puisse-t-il, puisse-t-il

ne pas crier vengeance!

L’hallali est donné, les bêtes sont traquées,

laissez-moi vous parler avec ces mêmes mots

que nous eûmes en partage –

il reste peu d’intelligible!

 

 

Zoran MUSIC | Nous ne sommes pas les derniers | 1975

 

 

Un jour viendra, c’est sûr, de la soif apaisée,

nous serons au-delà du souvenir, la mort

aura parachevé les travaux de la haine,

je serai un bouquet d’orties sous vos pieds,

– alors, eh bien, sachez que j’avais un visage

comme vous. Une bouche qui priait, comme vous.

 

• În drum spre Peyresq | august 2007 |

Mihai Sora

 

Această fotografie a fost făcută în trenul care ne ducea spre Peyresq, în vara anului 2007.

La Peyresq, se întrunesc anual câţiva cercetători care, timp de o săptămână, dezbat, comentează şi analizează opera lui Benjamin Fondane. O bună parte din conferinţele ţinute acolo sunt publicate ulterior în Caietele pe care le editează Societatea de Studii Benjamin Fondane. Caietele apar la Tel-Aviv, sub îngrijirea Doamnei Monique Jutrin.

Îmi place această fotografie nu doar pentru că Mihai Şora era fericit şi entuziast, în momentul acela, ci şi pentru că momentul acela era unul senin, un moment al proiectelor şi al exaltării. Nimic nu prevestea coşmarul care avea să urmeze, crima împotriva gândirii, împotriva efortului pe care îl făcuse (şi îl face în continuare) Mihai Şora pentru restituirea operei lui Benjamin Fondane în cultura română.

Luiza Palanciuc

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

• L’Exode (Super flumina Babylonis) |

• | Événements culturels |

Lecture publique de L’Exode (Super flumina Babylonis), de Benjamin Fondane, dans le cadre des Rencontres fondaniennes, à Charny (France), le 5 août 2009.

• Coordination du projet :

Patrick Masson et Luiza Palanciuc

 

Les Rencontres fondaniennes ont pour vocation la conservation et la mise en circulation du patrimoine (intellectuel et moral) légué par Benjamin Fondane : directement – à son épouse, Geneviève Fondane, née Tissier (voir, à ce sujet, son testament littéraire, attaché à la dernière lettre envoyée du camp de Drancy, le 29 mai 1944) ou indirectement, à travers ses écrits, ses prises de position publiques ou privées (par exemple Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, texte publié par Jean Grenier dans le volume collectif L’Existence, aux Éditions Gallimard, en 1945).

Débats, analyses, lectures, séminaires et colloques, projets et remise(s) en question, les Rencontres fondaniennes sont ouvertes aux chercheurs, comme à tous ceux qui souhaitent approfondir leurs connaissances sur la vie et l’œuvre de Benjamin Fondane. Cette année, les Rencontres ont eu lieu à Charny (France), dans une belle demeure du XVII^e siècle.

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

 

• Benjamin FONDANE – Testament literar |

 

Reproducem, mai jos, testamentul literar redactat de Fondane, care a însoţit ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în data de 29 mai 1944, precum şi scrisoarea soţiei sale, Geneviève Fondane, către Jean Ballard, trei ani mai târziu, şi publicată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (nr. 2, toamna 1994, pp. 8-12, ISSN 0793-114X. Comitet de redacţie: Monique Jutrin, Leon Volovici, Éric Freedman, Gilla Eisenberg, Michael Finkenthal).

Am optat, în traducerea noastră, pentru păstrarea titlurilor originale franceze.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora  

 

BENJAMIN FONDANE 

TESTAMENT LITERAR

  

În ceea ce priveşte lucrările mele:

1) Pentru poeme, titlul generic al operelor complete este LE MAL DES FANTÔMES (titlul poemului D’autres que nous ont fait la traversée). Cartea ar conţine bucăţi din poemele următoare, care vor putea apărea separat sau laolaltă, după împrejurări:

• Geo BOGZA, Fundoianu | 1973 |

 

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în mireasma atâtor podgorii şi livezi, în murmurul Bistriţei şi al Ozanei… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă:  – Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele…  Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă: – Sara pe deal buciumul sună cu jale… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, cu darul de a fi poet: – În târg miroase a ploaie, a toamnă şi a fân… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz. 

 

Geo Bogza, Fundoianu, 1973

 

• Restituiri (?) în cultura română |

În numărul 486 din 6 august 2009 al revistei Observator Cultural, citim cu încântare un „Inedit Fondane“, în traducerea lui Ţicu Goldstein, publicat sub titulatura „Restituiri“. Însă, după doar câteva pasaje, ceea ce fusese încântare se evaporă şi devine, brusc, o surpriză dezagreabilă.

Protégé : • Ce înseamnă „Restitutio Benjamin Fondane“?

Cet article est protégé par mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Mot de passe :

• Il est un temps…

 

 

Il est un temps de marcher jusqu’à l’épuisement,

il est un temps de prier, mais un temps de crier,

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………….. | il est un temps de tenir son souffle coupé |

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.