• B. FUNDOIANU – Literatura de mâine | 1919 |

Michel MADORE | Si tu écris, ton visage s'efface... | 2000

 

Omul nu vrea să fie ignorant. Există mediocru, ca să poată cugeta mediocru, şi gândirea lui aruncă vorbe, cum arunci mei pentru canari. Omul cugetă. Dar cugetarea lui duce ca o şopârlă de cărare: până la prăpastie. Prăpastia ar putea fi urâtă. Şi ar putea fi adâncă. De aceea începem metafizica. Domeniul e larg ca un haos. E bună ipoteza şi bună conjectura. Bună simpla imaginaţie şi simpla presupunere. În lumea literară nu trage nimeni la răspundere. Aşadar, vom scri[e] despre literatura de mâine.

*

S-o luăm de la titlu: Literatura de mâine. Dar ce e literatura de azi? Dar ce e literatura de ieri? Nedumerire. Asta nu ne poate împiedica totuşi să scri[e]m despre cea de mâine! Obiceiul e vechi ca omenirea.

Vorbim de revoluţia germană. Ştie cineva ce se petrece la noi?

Scri[e]m despre incultura rusească. Ştie cineva vedea ce e la noi? Scriu despre vecin – şi nu mă cunosc pe mine.

Cunoaşterea nu e însă cu tot dinadinsul o condiţie a scrisului. Incult, individul restrânge universul la intuiţie.

Intuiţia – în sensul nostru, incultura – poate da roade, ca o sălbătăcie de pământ din care natura poate scoate scaieţi cu flori violete; fără arătură. Nu ne trebuie cultură. Cultura ne-ar face relativi. Ne-ar umple de-o vagă neîncredere. Ne-ar face poate sceptici. Or, eu, cetitorul urâm scepticismul. Nu-l urâm atât cât ne jigneşte. Eu  şi cu cetitorul ne bucurăm de instinctul superior al simţului comun. Adică al bunului-simţ. Ne place mediocritatea şi arta naţională; câteodată, talentul. Ne-ar supăra să ştim că toate lucrurile sunt nestabile. Că nu există legi. Că noi numim realitate ceea ce e aparenţă. Că noi numim aparenţă ceea ce poate e realitate. Că nu ştim nimic. Eu şi cu cetitorul credem în absolut. Credem în legi fixe. Credem în ceea ce vedem. Nu există aparenţe. Eu exist – şi el. Ştim amândoi perfect ce se petrece la noi şi aiurea. Ce e cu revoluţia germană şi ce e cu incultura rusească. Eu îl cunosc pe dânsul şi el – mai ales – pe mine. Ştim tot. De aceea ne putem îngădui să scri[e]m şi despre literatura de mâine.

Suntem încă în plină epocă de nepace. Literatura de mâine va fi aceea a războiului. Războiul a adus, fireşte, prefaceri mari. A răsturnat sufletele şi zăcămintea de metal din ele. Vom avea deci o nouă concepţie despre viaţă. Concepţia aceasta se va manifesta în artă. Aici, o controversă: noi cei care scri[e]m despre literatura războiului nu prea ştim bine despre ce e vorba. E vorba despre subiectele din război care ar putea supravieţui în literatură – ori de o rezultantă sufletească a războiului, străină de război? Atunci, războiul ar fi cauza unei concepţii noi – numai în calitate de cataclism. Am putea zeifica puţin ambele cazuri dacă cetitorul ne îngăduie puţină memorie, despre vremea când aveam urâtul obicei de a ceti.

Corneille, Racine, Molière, Boileau sunt contemporani războaielor lui Ludovic XIV. În întreg clasicismul francez se află vreo urmă, oare, de război şi de literatura lui? Goethe şi Schiller sunt contemporanii dezastrului german. A devenit Goethe pesimist, şi Schiller? După 70, aşa de aproape – în afară de Maupassant –, nimic. Zola şi Leon Bloy sunt episodici. Poemele lui Hugo sună retorica veche. Singur romantismul francez – adică sursa lui – ar putea fi bănuit de concubinaj cu revoluţia. Ne luăm sarcina să dovedim cândva că e fals şi că mişcările literare au mai puţine legături ca cele sociale, pe cât se crede.

Dar să oprim: poate literatura asta nouă să fie mai mistică decât Claudel, Jammes, Péguy, ultimul simbolism? Poate fi mai adânc umană decât Dostoievski şi decât Tolstoi? Poate fi mai puternică decât poezia lui Walt Withman, mai fantastică decât poezia lui Poe, mai tragică decât aceea a lui Baudelaire, mai perfectă decât a lui Rémy de Gourmont? Ar putea fi nici fantastică, nici mistică, nici umanistă. Ar putea fi altminteri. Natura are încă destulă imaginaţie. Dar cum? Nu ştim. Atunci de ce mai scri[e]m despre literatura de mâine?

Literatura de mâine? Dar va putea oare rasa omenească, putredă şi corcitură, să mai producă o literatură de mâine?

Notă:

 *Reflecţii pe volumul recent şi oarecum gândit al d-lui Eug. Relgis: Literatura războiului.

/Despre Eugen Relgis, la care trimite B. Fundoianu, vezi articolele semnate de Boris Marian: Iudaistul Eugen Relgis, publicat în revista Contemporanul – Ideea europeană, an 16, nr. 12, decembrie 2005, p. 7-8; precum şi Iudaistul Eugen Relgis – 110 ani de la naştere, publicat în revista Realitatea evreiască, an 99, nr. 227, 22 martie – 10 aprilie 2005, p. 13 (cu un portret de Marcel Iancu). (N. LP & MS)/

 

Imagine : Michel Madore (n. 1950), Si tu écris, Encre, fusain et sanguine sur papier, 47 x 32 cm., 2000 [détail]. V. Michel Madore et Jean Royer, Poèmes de veille / Le visage des mots, livre d’artiste reproduit partiellement dans Les chemins de la parole.

• |Situl oficial al artistului| 

Text : B. Fundoianu, „Literatura de mâine“, articol publicat în revista Rampa din 21 ianuarie 1921, p. 1-2.

 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.