■ Luiza Palanciuc sur Mircea Horia Simionescu ■
20 mai 2011 § 1 commentaire
Mircea Horia Simionescu | 1928-2011 |
■ Mircea Horia Simionescu (Târgovişte, 23 janvier 1928 – Bucarest, 18 mai 2011) – écrivain roumain, auteur d’une œuvre romanesque (pour le moins) étrange, souvent associée à ce que l’on pourrait appeler l’avant-post-modernisme, dont l’insolite, la facticité ou encore le côté ludique ne sont pas sans rappeler certaines «constructions» du Nouveau Roman ou le rejet d’une confiance surannée dans la nature humaine. Fictions livresques, ses romans gardent toutefois un rapport au réel (ne serait-ce que par le traitement réservé à l’autoréférence), mais il s’agit plutôt d’une réécriture, en tant que telle, et de l’ostensible exploitation de la métafiction. Sur ces liens étroits entre les antécédents livresques, le réel et sa diction – l’article ci-dessous (paru dans un périodique roumain, en janvier 2008). LP ■
Ficţiune şi dicţiune
„Realitatea“ pe care o explorează literatura lui Mircea Horia Simionescu refuză formularitatea imediată, este investigare a livrescului, unde nimic nu rezistă verbalizării. Cu alte cuvinte, nu o „deducţie a realităţii din realitate“, să spunem, precum la Ponge, ci un mod de a accede la construcţii, la practici discursive, la entităţi închise în ele: un efort de obiectivare, o „poetică“ în proximitatea nemediată a antecedentelor livreşti, un mijloc de a se elibera, totodată, de regresiunea la infinit a autoreferinţei, chiar şi atunci când regula genului este înlocuită cu regula jocului, ca în Bibliografia generală:
„MIRCEA HORIA SIMIONESCU: Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe (Două volume: I, Anatomia; II, Fiziologia) – Din păcate, scriitorul n-a reuşit să încheie până astăzi decât primul volum. Este un tratat impresionist al raporturilor dintre femeile «depozitate în inima sa romantică de-a lungul anilor» cu lucrurile cele mai diferite. O idee genială, însă stângaci tratată. Notaţia grăbită nu convinge. Totuşi, cartea se susţine prin câteva pagini inspirate, care, la o reluare, ar putea fi mai bine construite. […] Carte savuroasă, cu destule sugestii, insuficient apărată de argumente. (Editura Colorado, Târgovişte, 1947.)“
Toate ficţiunile lui Mircea Horia Simionescu sunt ficţiuni reflexive, rezultatul unei construcţii; trimit, ostensibil, deopotrivă la o practică şi la o teorie, deci la structuri inteligibile, în care ficta reprezintă proba în act a teoriei: o cunoaştere procedurală şi declarativă, aşadar, unde ficţiunea şi metaficţiunea se află în legătură directă, unde sunt rescrise raporturile cu lumea, cu precedenţele livreşti. Este o radicalizare, aici, în sensul că reflexivitatea are o finalitate concretă: ea explicitează, reformulează ori ironizează problemele pe care le ridică practica literară – de la condiţia Operei, la limitele sale şi ale Autorului însuşi.
Ca orice ficţiune reflexivă, şi aceea a lui Mircea Horia Simionescu este generatoare de ambiguităţi sau interpretări abuzive. Operează, în orice caz, deplasări care pot descumpăni cititorul ocazional, ca, de pildă, acel „Cuvânt înainte“ din Bibliografia generală, „semnat“ de Nicolai Colentina:
„A scrie o prefaţă la o carte atât de pretenţioasă – şi care-şi acoperă prea puţin pretenţiile cu substanţă – este o misiune, fără îndoială, ingrată. Când în paginile cărţii mai apar şi fişele a două cărţi semnate de prefaţator, ingratitudinii i se adaugă o anume jenă. […] Amuzantă superficial, pretinsa istorie sintetică a primei jumătăţi a marelui secol al literaturii omite sistematic toate marile piscuri: nici o vorbă despre strălucitul romancier vienez Adolph Schicklgrubber, un artist total, care şi-a ilustrat singur romanele cu geniala-i pictură gotică. […] Când m-a văzut scriind o prefaţă pentru dubioasa lui carte, distinsa mea soţie m-a întrebat: la urma urmei, ce dovadă ai, Nicolai, că Mircea Horia Simionescu există? Uite, o să-i întreb pe colegii mei…“
Literatura lui Mircea Horia Simionescu îşi generează propriile instrumente critice: „vorbeşte“ despre ea însăşi, problematizează, se (auto)fixează drept sursă de autoritate, în care iluzia memorială este conservată: memoria episodică, trimiţând la o realitate bio-bibliografică, precum şi memoria semantică, mai apropriată de etimonul fingere al ficţiunii. Cazul exemplar ar fi Bacovia, în fragmentul următor:
„GEORGE BACOVIA: Plumb – Apărută în Biblioteca pentru metalurgişti, cartea lui Bacovia atrage atenţia asupra acestui element pe nedrept dispreţuit. Se trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se pot face margini de linii ferate, clavire, chioşcuri pentru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri teatrale şi chiar sicrie. Informaţii interesante despre intoxicaţia cu plumb la muncitori (simptome şi procese). Scrisă concis, însoţind faptele cu formule ce nu depăşesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citeşte cu uşurinţă de specialişti, ca şi de cei cărora le plac chimia, fizica şi spectroscopia metalurgică. (Editura Lakustris, St. Gall, 1958.)“
Ficţiunile livreşti ale lui Mircea Horia Simionescu sunt, prin urmare, pure construcţii, care trimit la un mod foarte concret de a funcţiona al gândirii literare. Căci literaritatea textelor lui Mircea Horia Simionescu este constitutivă, independentă de orice reflex al evaluării. Mai mult, dacă ar fi să împingem lucrurile şi mai departe, am spune că este o literatură a dicţiunii, după expresia lui Genette. O literatură care păstrează caracteristicile formale ale ficţiunii, dar care impune şi o permanentă referinţă la realitate. De aici, deschiderea frontierelor, de aici şi eficacitatea dispozitivului imaginativ, căci principiul de ficţionalitate rămâne în vigoare. Însă ceea ce seduce, la Mircea Horia Simionescu, este faptul că proza aceasta pare să fie mai bine adaptată structurilor noastre mentale decât orice altă construcţie narativă, cu temporalitatea ei internă, cu personaje, psihologii sau caractere. Este tocmai modelul în care ficţiunii i se recunoaşte, în mod explicit, o funcţie cognitivă: imitatio, dar şi apropriere a reprezentărilor livreşti şi mentale. Spaţiu în care este gândită şi experimentată, în acelaşi timp, o teorie. Una o antrenează pe cealaltă: reprezentare mimetică, dar şi identificare idealizantă, transpunere prin modelizare.
Acesta este dispozitivul care delimitează şi articulează universul ficţional al lui Mircea Horia Simionescu. Un spaţiu „teatral“, am putea spune, spaţiul lui „ca şi cum“, unde intrarea în fabula se face respectând cadrul general (şi pragmatic) al universului ficţional, dar invocând, totodată, şi stabilitatea urmelor memoriale (livreşti): efect cumulativ, unde nu există intenţia lizibilităţii imediate, nici practica stereotipului cultural, nici vreo tendinţă spre omogenizarea sau simplificarea formelor. Ci un mod de a rezista aplatizării conştiinţei printr-un gest individual(ist). Ceea ce explică şi paradoxul: această literatură, mai mult decât oricare alta, stă sub semnul lui Epimenide: dacă este adevărată, atunci este falsă; dacă este falsă, atunci este adevărată. Din punct de vedere logic, lucru de neconceput. Din punct de vedere ficţional, o abolire a dihotomiei recto-verso, întocmai ca în banda lui Möbius, la a cărei sursă se află reflexivitatea însăşi. O literatură care scoate la iveală tocmai problemele pe care le pune ficţiunea: autonomizarea, textualizarea, inferenţa, construcţia retorică. Ea este dispozitiv experimental, dar şi recunoaşterea implicită a arbitrarului, a similitudinii formale, a efectului de hazard care poate deveni oricând necesitate. Practica toponimică, de pildă, care, după cum ştim, presupune o concepţie monosemică a desemnării, precum şi o abstracţie a numelui propriu sustras contingenţei temporale, nu are, la Mircea Horia Simionescu, stabilitatea realului, ci este doar punct de reper într-un univers structurat ficţional, în care se întâmplă, totuşi, ca referentul ficţional să fie „oglindirea“ referentului real (vezi „personajul“ Bacovia de mai sus). Referentul ficţional este, atunci memoria însăşi a celui real: un reflex discursiv, însă, nu unul identitar, pentru că ficţiunea – inclusiv aceea a lui Mircea Horia Simionescu – refuză, prin definiţie, contingenţa numelui.
Traçages – ar spune francezii… O literatură în care contururile sunt, uneori, vagi, unde înaintarea este deseori dificilă, iar drumul, pe alocuri, accidentat. Nu un centru ordonator, ci concurenţa mai multor puncte de vedere; o fragmentaritate care devine principiu: puzzle unde sensul apare odată ce construcţia globală a fost împlinită. Cu alte cuvinte, nu suntem, aici, în faţa acelor forme placide (fals liniştitoare) ale unui narativ uzat, care au structurat dintotdeauna ficţionalul. Ci avem mai curând a face cu dislocări, construcţii care pot fi începute de oriunde, a căror lectură nu este în mod necesar (şi absolut) univocă. Cu efect palindromic: genul acesta de ficţiune nu este nici simplu, nici la îndemâna oricui; el se articulează tocmai prin ştergerea reperelor obişnuite, formale şi cunoscute ale ficţiunii.
Toate cărţile lui Mircea Horia Simionescu sunt spaţii fragmentate, labirintice, în mişcare, supuse unei mutaţii permanente: o formă a dematerializării care împinge logica minimalismului la extremităţi.
Ce spune, până la urmă, o astfel de operă? Într-un asemenea punct extrem?
Este o postură intelectuală prin excelenţă. Şi conceptuală: prin voinţa (constanţa demersului) de a depăşi percepţia, de a destabiliza reprezentările clasice ale Operei. O formă a dematerializării care respectă, însă, principiul reflexiv, deplasând interesul înspre construcţia propriu-zisă, când raportul cu precedenţa literară este interiorizat, problematizat, explicitat. Accentul cade, aşadar, pe alcătuire („alcătuială“, ar trebui scris), cu perfecţiunea fragmentarităţii ei, pe procedeul propriu-zis. Astfel încât, o asemenea operă nu poate fi decât epistemică şi reflexivă, sub semnul exigenţei lucidităţii; dar şi reprezentare concretă a reflexivităţii, întocmai ca mâinile din litografia lui Escher, care se desenează una pe cealaltă: o reflexivitate ostentatorie, uneori, lăsând oricând loc unui alt decupaj topologic decât cel intuit ori prevăzut.
Subiectul (resortul) constant al lui Mircea Horia Simionescu pare să fie problema scrierii propriu-zise, aşa cum i se pune ea autorului: de la concretul actului, la desfăşurarea sau interiorizarea limitelor acestuia: a fixa o oglindă care, asemeni aceleia a lui Stendhal (din timpurile „străvechi“ ale ficţiunii), este mobilă şi anunţă, totodată, incertitudinea a ceea ce se vede în ea. Un dispozitiv optic unde ceea ce este vizibil nu poate fi văzut (şi descifrat, implicit) decât dacă te afli mereu în mişcare. Literatura lui Mircea Horia Simionescu trebuie privită frontal şi, în acelaşi timp, de pe margine. Altfel spus, trebuie, citind-o, să-ţi păstrezi o mobilitate permanentă, deplasându-te continuu între imaginea reflectată şi dispozitivul reflexiv propriu-zis. O literatură care ascultă de legea anamorfozei.
Ne putem, desigur, întreba dacă modalitatea aceasta de a construi lumi posibile este mijlocul cel mai potrivit pentru a ataca problema ficţionalului însuşi: în loc să te epuizezi în construcţii narative, personaje, cronologii, recurgi la reflexiv; autonomia formei, fără eliminarea sensului. Aşadar, o articulaţie catoptrică: ficţiune şi dicţiune, livresc ficţional, dar şi reflex mnemotehnic; pars pro toto şi pars totalis deopotrivă.
- Text, imagine: Luiza Palanciuc, Ficţiune şi dicţiune (ianuarie 2008); colaj apud Mircea Horia Simionescu (1928-2011).
.
INSTITUT FONDANE 
Excelent – multumesc!