Mihai Şora – Să fii om întreg

© Mihai Şora par Irina Banari | 2009 |

.

.

Filosoful Mihai Şora s-a născut în 1916, pe 7 noiembrie. A studiat Filosofia la Bucureşti, iar în 1939 a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez. A publicat cartea de debut, Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique, la Editura Gallimard, în anul 1947, volum în care se află in nuce întreaga sa filosofie ulterioară. Domnia Sa celebrează fiecare secundă printr-o indicibilă căldură umană. Să te apropii de Domnul Mihai Şora este întotdeauna un act de împlinire şi de smerenie. Se spune că, în apropierea unor personalităţi uriaşe şi strălucitoare, te poţi simţi mai bun, mai frumos, mai deştept…  În preajma domnului Şora te simţi, pur şi simplu, om. Şi nu-ţi mai este frică de asta. Pentru că tot ce exprimă, tot ce transmite este un semn omenesc al dragostei de viaţă.

La mulţi ani, Domnule Mihai Şora! Împliniţi 95 de ani, sunteţi sănătos şi energic, de aceea vă întreb: există un secret, o explicaţie a acestei vitalităţi? Îmi amintesc că, într-un dialog mai vechi, aţi spus chiar aşa: ,,intelectul nu este separat de puterea vitală“…

Mihai Şora: N-am vreun secret al longevităţii. Ştiu doar atât: că bunicul meu patern împlinise 99 de ani când a adormit întru Domnul – în sensul propriu al cuvântului, căci a murit în timp ce dormea. Sigur, genetica nu explică chiar totul, dar poate fi o bună ‚scuză“. Adevărul este că nu m-a locuit niciodată obsesia timpului imediat, nici placiditatea proiecţiilor în trecut; am trăit toată viaţa uitându-mă înainte, iar modul acesta de a exista este, el însuşi, organic: nu-ţi propui să fii deschis spre ceilalţi, cum nu-ţi propui să fii melancolic… Ceea ce poţi face, însă, este să eviţi scoriile lumii, să te extragi din isteria mediatică, să te înconjuri de oameni frumoşi: adică tocmai acei oameni care te ţin în viaţă, pe care îi iubeşti şi care îţi întorc această iubire.

Sărbătoriţi onomastica, la o zi după ziua de naştere. Sunteţi preţuit, celebrat, omagiat… Dacă aţi avea posibilitatea să vă alegeţi un dar, care ar fi acela?

Mihai Şora: Sunt mulţumit cu darurile primite – de la Dumnezeu, fireşte. Dacă aş avea posibilitatea să-mi aleg unul anume, dintr-o tolbă mai mare, ar fi acela de a putea îmblânzi dezbinările dintre oameni, de a-i aduce pe acelaşi făgaş: pe cel bun. Ştiu că cer cam mult… Dar ştiu şi că voinţa aduce putinţa.

În ce rezidă puterea dumneavoastră de a vă bucura, de a ierta şi de a vă împăca cu tot şi cu toate? Seninătatea de pe chip şi din atitudine, calmul cu care aţi înaintat în viaţă, ţin de destin sau de opţiune înţeleaptă?

Mihai Şora: Nu mi-am pus vreodată problema în felul acesta. Îmi ajunge faptul de a mă putea bucura. De fapt, nici nu cred să-mi aparţină mie meritul acestei putinţe: un dar al Celui-de-Sus. Bucuria este o stare de graţie, nu este o „opţiune“. Este un anumit fel de a te deplasa în timp şi printre fiinţe. Mi-a fost dat să întâlnesc, de-a lungul vieţii, oameni care ştiau să se bucure de lucrurile cele mai simple, fără emfază, fără contorsiuni mentale, deşi istoria şi ritmul trepidant al vieţii lor i-ar fi predispus la alte stări psihice. Mircea Vulcănescu era un astfel de om: o natură cu har, un om de o căldură nemaipomenită, a cărui aură şi al cărui destin tragic mă urmăresc şi astăzi.

Aţi traversat, de-a lungul timpului, mai multe Românii, cu sisteme de valori diferite. Aţi cunoscut Bucureştiul interbelic… Credeţi că au rezistat, în adâncuri, seminţele acelui timp, ar mai putea rodi acestea într-o ţară europeană demnă şi conştientă de frumuseţea trecutului său?

Mihai Şora: Unele dintre seminţele acelui timp au rodit la vremea lor, în anii ’30: fie în libertate, în chiar ţara de obârşie – atât vârfurile generaţiei „adulte“: Pârvan, Iorga, Blaga, Rebreanu…, cât şi cele ale generaţiei „tinere“ (Eliade, Cioran…); fie în exil. Acestora trebuie neapărat să li se adauge numele unui gânditor şi trăitor de mare statură spirituală: Benjamin Fondane, alias B. Fundoianu. Este greu de spus în ce măsură valorile din interbelic pot să rodească în spiritele de azi. Ar trebui ca aceste spirite să fie nu doar luminate, ci să aibă o temeinicie a gestului lor intelectual, mai cu seamă dacă acel gest este unul public. Nu văd prea des această lumină şi această temeinicie printre cei cărora li se spune „intelectuali­“. Ei sunt mult prea prezenţi, invadatori ai spaţiului public, suspect de vorbăreţi. Îmi par, mai curând, nişte activişti: au o frenezie a debitului de locuri comune, în toate disciplinele: dau lecţii, muştruluiesc masele, sunt prinşi într-o formă de autism locvace. Consecinţa este mai degrabă tragi-comică: pe de o parte, nu poţi să nu surâzi când îi vezi atât de plini de ei, cu argumente „tari“ care frizează simţul comun ori anecdotica: o formă de infantilism, în definitiv. Dar nici nu poţi să nu fii îngrijorat: căci introduc un efect de anamorfoză în spaţiul public: cultivă monologul încrâncenat, revendicativ, ţanţoş; iar asemenea monologuri paralele nu sunt, în agora, decât balast mental ori efemere jocuri de artificii. Intelectualul şi activistul nu intră, nu pot – de facto – intra în aceeaşi categorie. Nu sunt din aceeaşi familie de spirite. Lucrurile cu adevărat valoroase, care – trag nădejde – vor rezista în timp, vin dinspre oameni oneşti, luminoşi, darnici: oneşti fără austeritate, luminoşi fără paiete, darnici fără naivitate. Oameni care, pentru a exista şi pentru a clădi ceva temeinic nu au nevoie nici de sprijin politic, nici de afilieri dubioase, nici de presa guralivă: sunt intelectuali.

În 1985, aţi publicat volumul A fi, a face, a avea. Un studiu amplu şi explicit despre creativitate, etică, morală. Ştiu că nu daţi sfaturi, vă rog doar să ne spuneţi, ce este cu adevărat important, în orice timp istoric, dar mai cu seamă în zilele noastre? Să fii, să faci, să ai?

Mihai Şora: Să ai pe măsura a ceea ce faci. Să faci pe măsura a ceea ce eşti. Să fii – de-adevăratelea! – ceea ce ţi-e dat să fii. Să-ţi valorifici – dându-le, pe cât se poate, la iveală – toate putinţele şi să dăruieşti semenilor tăi ceea ce vei fi izbutit să aduci la lumină. Să fii om întreg în faţa Istoriei, cum ar fi spus Fondane.

.

.

• Interviu realizat de Clara Mărgineanu; publicat în Jurnalul Naţional din 7 noiembrie 2011.

.

.