B. FUNDOIANU – „Scepticul Voltaire“ | 1921

© Luiza Palanciuc | Le rire de Voltaire | 2008

.

.

Foiletez din nou pe Voltaire, în Dicţionarul filosofic. Abia acum – întâia oară când îl recitesc pe Voltaire, după lectura lui Montaigne –, înţeleg pricina pentru care Voltaire e astăzi în mai puţină stimă. Montaigne are o limbă simplă, capabilă să asimileze orice nuanţă: pietrele în râu stau pe un fund moale, şi curgerea râului le mişcă şi le schimbă locul. Limba lui Voltaire e rigidă; cuvântul cel mai fluctuos se stabileşte în vorbă, ca într-un mormânt stătător şi de sine : e limba certitudinii.

Dar iată-ne tocmai la capitolul Certitudine – pe care Renan avea s-o numească mai târziu cu dezgust: l’horrible manie de la certitude. Pentru Voltaire – se înţelege lesne – nu există certitudine, pentru că nimic nu se poate construi pe aparenţe, pe raporturi. Şi totuşi. Există şi pentru Voltaire una: „certitudinea matematică e imuabilă şi eternă“.

Îi spui lui Voltaire: „nu eşti sigur că oraşul Pekin există?“ n-ai văzut oare stofele din Pekin? oameni din diferite ţinuturi, de diferite păreri, cari au scris cu violenţă unii contra altora, susţinând cu toţii existenţa oraşului Pekin, nu te-au putut convinge de existenţa lui?“

Voltaire răspunde: „e extrem de probabil că a existat un oraş Pekin: dar n-aş paria viaţa mea că oraşul acesta există, în vreme ce mi-aş paria oricând viaţa că cele trei unghiuri ale unui triunghi sunt egale cu două unghiuri drepte“.

E adevărat: teorema se poate demonstra pe hârtie. Dar un voiaj – un simplu voiaj – nu poate demonstra existenţa oraşului Pekin? Trebuie să negi totul – sau trebuie să afirmi totul. De ce ar fi falsă certitudinea geografică şi cea matematică ar fi eternă? Îl imaginez pe Voltaire, cu convorbitorul lui – cu unul care l-ar fi anticipat pe Henri Poincaré: „îmi pariez viaţa – spune Voltaire – pentru postulatul lui Euclid: printr-un punct luat în afară de o linie dreaptă, nu se poate duce decât o singură paralelă la acea dreaptă. Iată un punct în care nu există controversă, ca P în dogmele metafizice.“

„Îţi pariezi viaţa – răspunde interlocutorul –, şi asta e un lucru frumos: omenirea are nevoie de certitudini. Dar că faci bine pariind viaţa, nu cred: domnul meu, nu există o singură geometrie, aceea a lui Euclid: există o infinitate de geometrii cu putinţă: le numim: neeuclidiene. În geometria lui Lobacevski, printr-un punct în afară de o dreaptă, poţi duce mai multe paralele la acea dreaptă. Iar în geometria lui Riemann, printr-un punct în afara unei drepte, nu poţi duce nicio paralelă la acea dreaptă.“

„Dar – ripostează Voltaire –, geometria lui Euclid se poate demonstra…“

Iar interlocutorul: „şi celelalte se pot demonstra; pentru un sceptic ca dumneata, demonstraţia poate fi însă un argument? Geometria lui Euclid, din cele mai multe cu putinţă, se impune însă mai lesne, e singura posibilă din punctul de vedere practic.“ Dar ne putem noi satisface cu atât: „punctul de vedere practic?“ Dacă ţii totuşi să-ţi pariezi viaţa, fără să rişti prea mult – interlocutorul se opri ca să savureze grimasa lui Voltaire – , pariază mai bine pe existenţa oraşului Pekin, cel puţin în privinţa asta nu există controversă.

 

 

.

.

 

• Text : B. Fundoianu – „Scepticul Voltaire“, articol publicat în revista Rampa, 12 august 1921, p. 1.
• Imagine : Luiza Palanciuc – Le rire de Voltaire, 2008.

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.