B. FUNDOIANU – „Stendhal“ | 1921

Stendhal | projet d’épitaphe | cca. 1832

.

.

Citesc din când în când pe Stendhal, ca pe un stimulent. Un stimulent à rebours însă… Mi-e frică de artistul din Stendhal care nu-l poate iubi pe Chateaubriand, care nu-l poate suferi pe de Maistre şi care, în timpul compoziţiei romanului [La] Chartreuse de Parme, citeşte ca pildă de stil Codul civil.

Nu-l practic pe Stendhal, cum acesta practică Codul civil, sau cum – dicitur – unii înţelepţi îşi ţin pe masa de studiu o hârcă, să se obişnuiască. Flaubert, după ce a otrăvit-o pe Madame Bovary cu arsenic, cu arsenicul acela al cărui gust, prea cu putere evocat, l-a urmărit câteva zile şi l-a intoxicat – dacă ar fi voit cândva să se sinucidă, sunt sigur că amintirea arsenicului l-ar fi oprit să se otrăvească – în tot cazul cu arsenic. Nu e acesta un stimulent à rebours?

Şi Des Esseintes, eroul lui Huysmans, nu renunţă la călătoria lui la Londra pentru că, timp de o oră în cafenea, trăia coşmarul călătoriei? „A trăi coşmarul e destul. De ce să mai trăiesc realitatea?“

N-am priceput niciodată de ce Taine a citit Le rouge et le noir de şaptezeci şi cinci de ori. Acum bănuiesc: trăia coşmarul scrisului logic în Stendhal, ca să poată scăpa de el când avea să iscălească Taine.

„Iată de ce, fără îndoială, scriu aşa de rău“ – spune Stendhal: „e din dragoste excesivă pentru logică“. A scrie rău: e vorba, fireşte, numai de stil. „Numai“? Dar există şi altceva în afară de stil? Dragostea excesivă pentru logică l-a împiedicat pe Voltaire ca să priceapă ceva în scrisul contemporanului Rousseau. Şi nu „dragostea excesivă pentru logică“ – pentru logica scrisului – îl creşte câteodată aşa de considerabil şi-l scade câteodată atât de inferior pe marele Anatole France?

Luni

Citesc în Laocoon ideea aceasta izolată:

„O operă de artă poate merita toate sufragiile fără ca să ai multe de spus în favoarea artistului. În schimb, un artist ne poate cu dreptate reclama admiraţia fără ca opera lui să ne poată satisface complet.“

Ar trebui găsite exemple.

Marţi

În artă poţi fi un izolat şi creatorul categoriei în care intri. Atunci eşti Dante sau eşti Goethe.

În politică însă nu mai poţi fi Goethe, eşti „conservator“, şi nu poţi fi Dante: eşti ori guelf ori g[h]ibelin.

Miercuri

Un prieten îmi cere din partea unei reviste întârziate un articol comun despre cele trei sărbătoriri: a lui Dante, a lui Baudelaire şi a lui La Fontaine.

Mă gândesc că, într-o scrisoare către mamă-sa, Baudelaire explica: „nu pleacă oare cartea mea de la o idee catolică“? Baudelaire are comun cu Dante gara aceasta catolică, de la care au plecat amândoi în lume. Baudelaire ar fi putut scrie oricând Infernul – ar fi putut Les Fleurs du mal să fie oare altceva? Nu e aceeaşi spăimântătoare viziune şi acelaşi meşteşug superior de a valorifica viziunea?

Amicul meu, îţi pot scrie despre Dante şi Baudelaire. Dar despre La Fontaine…

Joi

În preajma apariţiei unei cărţi, pentru curând, mă gândesc că, odată publică, cartea va fi un spectacol, interzis ca acele din Atena femeilor. Să scrii pentru bărbaţi numai! Asta îţi face stilul aspru cum sunt scaieţii ghimpoşi fără vivacitate, simpli. La ce bun imaginea care nu poate fi o agrafă, la ce [bun] metafora care nu e un creion pentru sprâncene, la ce [bun] ideea care nu poate fi o jartieră, care nu poate muşca un genunchi?

A scrie o carte pentru femei. Dar aceasta ar trebui să fie ţinta tuturor cărţilor. Şi totuşi, ce absurditate! De ce au citit femeile toate – dar absolut toate – cărţile care s-au ocupat de ele? O carte „pentru“ femei nu e carte „despre“ femei. Până când confuzia operei de artă cu subiectul ei? O carte de subiecte e obligator proastă. O carte fără subiecte… Câţi au riscat să cadă din galop şi câţi au biruit calul?

Femeile au prostituat cărţile, cum au prostituat oamenii care le-au iubit prea mult. De aceea, poate, trebuie să iubeşti mult femeia ca, din stimă pentru dânsa, să scrii cărţi pe care nu le va putea citi.

.

.

• Text : B. Fundoianu – „Stendhal“, articol publicat în revista Rampa, 26 octombrie 1921, pp. 1-2.
• Imagine : Stendhal – manuscris, cca. 1832, proiect de epitaf: «Errico Beyle/ milanese,/ visse, scrisse, amo/ quest’anima / adorava / Cimarosa, Mozart e Shakespeare / mori di anni / il.. 18.. »

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.