Mihai Şora – „Nu sunt un om de monolog, ci unul de dialog“ | Zilele revistei Familia | Oradea, septembrie 2011

© Georg Baselitz | Oberon | Remix | 2005

.

.

Primăria municipiului Oradea, Academia Civică Bihor şi Revista de Cultură Familia au organizat conferinţa „Valorile şi sensul lor“, susţinută de Domnul Mihai Şora. Conferinţa a avut loc vineri, 30 septembrie 2011, în sala „Traian Moşoiu“ a Primăriei din Oradea. Textul alăturat reproduce fragmente din discuţiile care au avut loc cu această ocazie.

.

.

Ioan Moldovan :

Stimaţi invitaţi, dragi prieteni, Oradea este ocupată, de câteva zile, de teatru. Este o perioadă în care se desfăşoară, în multe locuri, inclusiv în Sala Mare a Teatrului de Stat, spectacole dintre cele mai interesante. În acest context al spectacolului dramatic se înscriu şi Zilele revistei Familia, la cea de-a douăzeci şi una ediţie a lor; – sigur, cu un alt tip de spectacol. Afişul pe care noi l-am făcut propune, ca generic, spectacolul poeziei, dar este vorba, în general, de spectacolul literaturii, în sensul larg al cuvântului. Vreau să îi salut şi să le spun că ne bucurăm foarte mult că sunt din nou alături de Familia şi de orădeni, pe oaspeţii noştri. Invitatul de onoare este filosoful, cărturarul Mihai Şora. Şi aplauzele, şi prezenţa dumneavoastră sunt o elocventă dovadă că numele, renumele, valoarea Domnului Şora sunt atât de vii, încât prezenţa dumneavoastră se justifică tocmai prin această bucurie de a întâlni un spirit viu. Cu atât mai mare este plăcerea reîntâlnirii cu Domnul Mihai Şora, cu cât suntem şi în preajma unei admirabile aniversări şi, pentru aceasta, Oradea se simte onorată de prezenţa Domniei Sale aici. Vom reveni la invitatul nostru de onoare, nu înainte însă de a-mi permite să îi anunţ pe cei care, la această ediţie, au venit din diverse părţi ale ţării la Oradea, pentru revista Familia. Şi au făcut-o nu fără efort, în condiţiile în care posibilitatea instituţiilor de cultură de a organiza acte culturale de anvergură şi de valoare este tot mai precară – cum precară este şi viaţa, în genere. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, scriitorii vin la Oradea – din respect pentru această instituţie de 146 de ani, pentru revista Familia, şi vin să se întâlnească ei între ei, şi să se întâlnească cu cititorii lor. Rostul unor astfel de întâlniri, pe care revista Familia se încăpăţânează să le perpetueze an de an – iată, este a douăzeci şi una ediţie – , este tocmai acesta: de a facilita un dialog între cei care scriu şi cei care citesc; de fapt: un dialog spiritual. […]

Mihai Şora :

Ce pot să spun? Mă simt copleşit. Nu sunt un om de monolog, ci unul de dialog: îmi place să vorbesc cu oamenii, să fiu întrebat şi să fiu pus pe gânduri de întrebările care mi se adresează. Starea aceasta de a fi pus pe gânduri este, cred, un lucru care m-a caracterizat de-a lungul vieţii; toate lucrurile pe care le-am întâlnit m-au pus pe gânduri; am încercat să le înţeleg, să le descopăr rostul – dacă aveau vreunul, sau lipsa de rost, iar, în măsura în care nu aveau niciun rost, să văd cui i se poate datora şi această lipsă de rost. Om de dialog fiind, mi-ar părea foarte bine dacă s-ar întâmpla ceea ce eu mi-am îngăduit, la un moment dat, să numesc „dialogul generalizat“. Aş vrea să mi se pună întrebări – întrebări care să işte în mine o problemă, o nedumerire, la care să încerc să găsesc un răspuns, în măsura în care îl am; sau să-l găsim împreună. Pentru că fiecare – în această întâlnire dintre cel ce spune şi cel ce aude – vine cu partea lui de contribuţie. Aşa încât aştept, cu mare nerăbdare, întrebările dumneavoastră.

Vasile Dan :

Care credeţi că este cea mai mare dificultate cu care este confruntat intelectualul român de astăzi?

Mihai Şora :

„Intelectualul român“ este o categorie foarte încăpătoare; intelectualul care a îmbătrânit cred că este pus în faţa unei lumi pe care n-o mai poate înţelege. Intelectualul care are o inteligenţă tânără, deschisă, şi el însuşi este o fiinţă deschisă spre problematica viitorului, reuşeşte să se delocalizeze, într-o anumită măsură, şi să vadă problemele care erau strict regionale, într-un moment dat, ale României, ca pe nişte probleme continentale. Suntem o ţară pe cale de integrare europeană: noi suntem, politiceşte şi formal, integraţi în Europa; şi suntem (în această integrare în Europa) şi o ţară mediatoare; pământul acesta este unul al tranziţiei între estul mare al Europei, marea necunoscută rusă, pe de o parte, şi ceea ce stă în spatele ei – adică viziunea globală, nu doar continentală europeană; iar tranziţia chiar în momentul de faţă se petrece. Noi ne aflăm într-un moment în care trebuie să înţelegem că ceea ce ne aşteaptă este un fel de unitate în varietate, în care suntem obligaţi să ne salvăm bogăţia varietăţilor, dar, în acelaşi timp, să ne asigurăm, într-un fel oarecare, şi convergenţa înspre o viziune bogată, în acelaşi timp foarte bine articulată, diversă, desigur, însă coerentă în diversitatea ei. Cam acestea sunt lucrurile care ne aşteaptă în viitor; pentru ele, trebuie să ne pregătim; deci să fim gata să absorbim valorile culturale diverse ale tuturor componentelor acestui continent din care facem parte organică şi, totodată, să ne păstrăm şi particularităţile care dau culoare, dau gust acestui înţeles global, în aşa fel încât unitatea spre care tindem să nu fie o abstracţie seacă, ci o realitate mustind de viaţă.

Petru Haş :

Domnule profesor, vă iubesc şi am avut onoarea să stau de vorbă cu Dumneavoastră; este o onoare istorică, pentru că ne-am zâmbit… Optimismul Dumneavoastră mă deconcertează. Vă rog să serviţi acestor oameni o viziune pesimistă; mă gândesc, en ce qui me concerne, că România actuală este considerată o ţară minoră, iar poporul ei nu mai are nicio speranţă. Aş vrea să ne daţi un optimism forte, dar filtrat printr-un pesimism atroce.

Mihai Şora :

„Pesimismul atroce­“ nu face parte din fiinţa mea. Dar pot, într-un fel oarecare, să încerc să mă introduc în el pentru a vedea posibilitatea de ieşire. Foarte mare problemă mi-aţi pus. Cred că trebuie să mergem în străfundul fiecărei particularităţi, unde se află un fond de universalitate. Dacă încerci să o restitui în plenitudinea ei, cu întregul ei potenţial, particularitatea autentică este o deschidere, sub o anumită culoare specială, spre universalitate. Sigur că trebuie să rămânem oameni de dialog, adică să ne susţinem particularitatea noastră, s-o punem în valoare, dar, în acelaşi timp, nu ca pe o particularitate închisă, ci una deschisă, disponibilă la dialog şi putând, prin dialog, să-şi reverse nuanţa ei de culoare spre acele culori care îi stau în preajmă. Lucrul pare oarecum abstract, în felul în care îl spun eu în momentul de faţă, dar este absolut limpede că fiecare dintre noi suntem fiinţe particulare, ireductibile, dar capabile de deschidere, de dialog şi de înţelegere între noi.

© Mihai Şora văzut de Dan Perjovschi | 2011

.

.

Fără îndoială că apar multe praguri greu de trecut: există un fel de autosuficienţă occidentală a popoarelor care s-au realizat de-a lungul unui mileniu întreg – care, în clipa de faţă, de altfel, îşi rumegă amăreala de a-şi fi pierdut prioritatea mondială: mă gândesc, de pildă, la destinul Franţei, care are, totuşi, în spate, o cultură milenară, pe întreaga curbă a dezvoltării, iar, acum, a ajuns la exprimarea întregului ei potenţial şi, într-un fel oarecare, trebuie să lase cale liberă pentru alte potenţiale care nu s-au desfăşurat în întregimea lor; şi o face cu un anumit orgoliu rănit; însă orice om cu mintea deschisă şi cu o viziune înţeleaptă a viitorului poate să-şi dea seama că este vorba, totuşi, de o răscruce imensă a întregii istorii a Europei, care trebuie să se deschidă spre universalitate. Organizarea politică pe teritorii strict delimitate, în interiorul Europei, este un lucru care merge cu paşi înceţi, dar siguri, spre o mult mai mare coeziune politică, dimpreună cu diferenţierile culturale ale tuturor popoarelor acestora care constituie bogăţia Europei. Noi avem, în momentul de faţă, beneficiul unei culturi care este bine închegată: adică nu suntem prinşi, cum s-ar fi putut întâmpla acum o sută cincizeci de ani, cu zone în care nu constituiam decât simple promisiuni, neduse până la capăt; avem valori de mare altitudine, competitive din punct de vedere universal, şi deci putem intra cu fruntea sus în această orientare europeană spre mondializare.

Traian Ştef :

Am impresia că, totuşi, filosofia nu se vede…

Mihai Şora :

Pentru că filosofia de catedră este un lucru, iar filosofia vie, aceea care gândeşte chiar filosofic, deci cu un fel de dragoste… – este altceva; ideea de dragoste este inclusă în cuvântul filosofie, împreună cu o idee de înţelepciune care aici, în mod absolut evident, devine o capacitate de a simţi diferenţele, de a le preţui, de a încerca să le armonizezi, fără să le distrugi, păstrându-le îmbogăţite astfel. Pentru că, totuşi, culoarea este alcătuită din spectrul întreg al culorilor şi fiecare culoare în parte este făcută din totalitatea nuanţelor primite de la culorile învecinate. Suntem, în clipa de faţă, într-o tranziţie europeană pe care întregul continent urmează să o facă spre organizarea politică unitară a unei diversităţi culturale care încă are multe de spus lumii… – nu le-a spus încă pe toate…

Traian Ştef :

Totuşi, acum, după comunism, partea de ideologie este mai puternică decât filosofia…

Mihai Şora :

Da, pentru că o mulţime de ideologii care se înfruntă în momentul de faţă îşi păstrează problematica trecutului, nu sunt aduse la zi, au rămas oarecum în urmă, nu ţin pasul cu mersul lumii, încă se bazează pe amintiri şi nu pe atenţie – pe ce văd şi pe ce aud, iar ceea ce văd şi ceea ce izbutesc să audă interpretează în lumina a ceea ce a fost şi nu va mai fi. O deschidere nu este un loc vid. O deschidere este o tendinţă profundă care, în acelaşi timp, este gata de a răspunde unei întâlniri. Deschiderea este un contact viu între fiinţe vii: nu doar între fiinţe individuale; există organisme mai mari, cum ar fi organismul unei culturi, alcătuită din noi toţi, luaţi împreună, dar care trebuie să aibă şi această posibilitate a păstrării specificului său… – şi nu este vorba doar despre păstrarea unitară a forţei fiinţei şi a propriei direcţii; dacă direcţia are rădăcini puternic împlântate în pământ, atunci ea rămâne, aşa încât nu trebuie să te temi de întâlniri, să închizi ferestrele ca să nu mai vină lumina din afară. Dacă în sinea ta ai energie suficientă ca să poţi asimila, să poţi răspunde cu un răspuns propriu la oricare din solicitările externe, nu ai de ce să te fereşti de aceste solicitări.

Traian Ştef :

Deci putem spune despre noi, despre cultura română, că avem sarea pământului astăzi?

Mihai Şora :

Fără îndoială că da. Ne putem întotdeauna adăposti sub bogăţia uluitoare a operei lui Eminescu. Aici este un prag care a fost trecut în urmă cu mai bine de un secol, – trecut „de-adevăratelea“. – Desigur, niciodată comparaţiile nu pot fi făcute între unicităţi: fiecare popor are câţiva poeţi de seamă, care sunt ei înşişi până la sfârşitul lumii, iar în ei există încă posibilităţi, un potenţial – dacă ai auzul format, dacă ştii să cercetezi unde trebuie, îţi şi răspund, le percepi sunetul.

Traian Ştef :

Unde credeţi Dumneavoastră că se află, astăzi, centrul în filosofie, în gândirea noastră actuală?

Mihai Şora :

Centrele sunt individuale. Un mare filosof este un punct de iradiere. Această iradiere trece graniţele gândirii lui: lucrul s-a văzut la toţi marii gânditori, în toate momentele de desfăşurare a istoriei omeneşti. Din gândirile acestea individuale se pot revărsa idei care ajung să schimbe faţa lumii: într-un mic cătun german, Descartes, la un moment dat, are o idee, visează ceva, iar, din visul acela, a ieşit o istorie întreagă. Nu doar o istorie a gândirii, ci un anumit tip de comportament interior, cu roade în exterior, pentru multitudinea din care făcea parte acest om. Acest gânditor nu este doar unul francez; este unul european; şi aş spune: nu doar unul european, ci unul – în orice caz pentru această fază a mondializării – absolut valabil. Ce poate veni ulterior, în alte orizonturi (mă gândesc, bunăoară, la Asia), este un lucru care nu ne priveşte, deocamdată, în mod direct pe noi; ceea ce ne priveşte pe noi, în mod direct, este această alianţă Europa–America. Ce va veni pe urmă nu se ştie: sunt lucruri absolut extraordinare în China sau în Asia sudică, în India: două universuri care rezervă surprize viitorului omenirii. În clipa de faţă, noi ne aflăm în punctul construirii articulate a Europei; însă repet: ca o unitate în diversitate. Un lucru legat, articulat, dar, în acelaşi timp, divers şi bogat. Acesta este momentul pe care îl trăim noi şi trebuie să-l trăim integrându-ne în el, păstrându-ne, în acelaşi timp, atât disponibilitatea de înţelegere a celuilalt, cât şi grija pentru formula noastră proprie. Dar nu o grijă de om avar, ci o grijă de om darnic: să facem parte celorlalţi de ce socotim noi că este bogăţie pentru noi.

(din public) :

Aş vrea să vă pun o întrebare, făcând apel al unul din conceptele din filosofia Dumneavoastră – conceptul de dialog –, un concept vechi, care ne vine încă de la greci; aici intră, necesarmente, un eu şi un tu. Emil Cioran, pe care l-aţi cunoscut, spunea undeva că, despre eu, nu pot vorbi decât Shakespeare şi Dumnezeu; v-aş întreba, devenind mai serios, cum este posibil, astăzi, un dialog între eu şi tu? S-ar putea face o mediere de tip Basarab Nicolescu, cu terţul tainic inclus? Mai este nevoie de ceva între eu şi tu?

Mihai Şora :

Între ei se pot interpune locurile comune. O primă grijă pentru ca un dialog să fie efectiv: să nu fie un dialog între locuri comune, ci unul între convingeri profunde; căci nu convingerile de suprafaţă interesează: acelea sunt locuri comune însuşite din comoditate, iar ele se pot confrunta la nesfârşit cu alte locuri comune – nu iese niciun fel de dialog real din această confruntare. Un dialog autentic vine din străfundul nostru, nu doar din obişnuinţele noastre. Dar, pentru ca să ai un dialog real, în care fiecare vorbeşte din străfundul său, cu lucruri pe care le trecuse prin sită şi care sunt deja verificate, înseamnă că fiecare din noi a cunoscut un dialog interior şi este capabil să ducă un asemenea dialog exterior. Cam acesta ar fi răspunsul minimal pe care aş putea să-l dau aici. Este un fel de datorie faţă de noi înşine de a fi autentici pentru a putea dialoga cu adevărat – ceea ce este valabil nu doar între indivizi, ci şi între grupuri mai mari, între culturi… Când culturile vin în confruntare prin mijlocirea vocilor lor celor mai profunde şi mai autentice, se ajunge la o înţelegere, care este întotdeauna şi salvatoare de particularităţi. Înţelegerea adevărată nu duce la anularea preopinentului; este un fel de „şi tu ai dreptate, în felul tău“.

(din public) :

Aţi fost, în Bucureştiul interbelic, student; apoi aţi plecat la Paris. Aţi bănuit, în perioada aceea, ce va urma? Că, în România, vor avea loc convulsiile acelea care au urmat după 1947-48? Aţi avut vreun presentiment, ca tânăr?

Mihai Şora :

Într-un fel, da. Francezii nu cred să-l fi avut. Am trăit această dezamăgire… Sigur, eu am plecat în Franţa cu o extraordinar de mare deschidere; dar era limpede că Europa fierbea în momentul acela, din cauza consecinţelor primului război mondial. S-a întâmplat în Germania ceea ce se întâmplase în Rusia cu douăzeci de ani înainte: Europa era într-un moment tragic la sfârşitul anilor ’30. Franţa se afla, oarecum, la sfârşit de ciclu istoric, cu o populaţie total inconştientă, fără o viziune europeană bine închegată, fără o autocentrare firească, spontană şi puternică, care s-o facă să reacţioneze ca un organism (au fost doar reacţii individuale); o neprevedere uluitoare – ca mentalitate politică –, de a face o ligne Maginot doar până la frontiera Belgiei, bazându-se pe faptul că Belgia avea un statut de neutralitate şi neghidându-se după ripostele violente pe care le avuseseră din partea regimului naţional-socialist al Germaniei, cu înaintare treptată, pas cu pas, şi continuă cedare, de către Franţa, la fiecare din pretenţiile lui Hitler – de pildă, ocupări teritoriale nelegitime. În 24 de ore, frontiera belgiană a fost trecută de nemţi, care au invadat Franţa prin nord. Deci trebuie să existe o vigilenţă politică: suntem organisme politice; trebuie să avem ochii în patru; suntem organisme culturale şi trebuie să simţim tendinţele din adâncime, să le dăm glas şi să le facem capabile de a intra în dialog cu tendinţe de acelaşi gen, oricât de diferite ar fi ele. Dialogul este întotdeauna şi un leac. Nu un leac de moderare a convingerii, ci unul în privinţa următoare: aşa cum eu am dreptul să fiu eu, să am această părere, tu – care eşti în faţa mea – ai dreptul să fii tu şi să ai, în calitatea ta de eu, la rândul tău, părerea pe care o ai; iar aceste păreri pot fi confruntate cu totală bună-credinţă de ambele părţi.

(din public) :

Domnule Şora, vă voi ruga să ne vorbiţi despre raporturile filosofului cu Puterea, în general, şi – ca particularizare la noi şi acum – să ne spuneţi dacă puterea actuală merită laudatio-ul unor filosofi de mare notorietate.

Mihai Şora :

Văzută de departe – aşa cum poate s-o vadă un filosof care nu este angajat în ea, puterea actuală stă oarecum sub semnul întrebării, din acest punct de vedere: dacă – da sau nu – merită o încredere totală în ea. Părerea mea este că – atunci când avem acest simţ civic care, undeva, trebuie să se manifeste şi politic – trebuie să fim cu ochii în patru în legătură cu Puterea. Ea are combinaţiile ei, care depăşesc, de foarte multe ori, graniţele noastre: sunt interese de altă natură – de ordin economic, care stau la baza a o mulţime de nuanţe ale politicii, şi care nu-şi au rădăcina întotdeauna aici, la noi; pot să aibă rădăcini şi în altă parte. Ochii deschişi şi urechile ciulite cred că sunt leacul cel mai bun pentru a nu ne lăsa mânaţi de la spate ca o turmă. Şi, evident, capacitatea noastră reactivă la tot ce ni se pare că nu merge cum s-ar cuveni. Dialogul este o excelentă armă, dacă este un dialog de bună-credinţă, pentru rectificarea unei direcţii greşite. O direcţie poate să fie greşită din greşeală, ca să spun aşa, sau poate, din capul locului, să fie „greşită“ în mod deliberat. Ceea ce este făcut din greşeală poate fi îndreptat. Oricum ar fi, în măsura în care este vorba de politică, trebuie să fie vorba şi de vigilenţă.

(din public) :

Am avut norocul neverosimil de a cunoaşte mari personalităţi pe care Dumneavoastră le-aţi întâlnit. Eu însă eram la gleznele lor – şi nici măcar acolo –, dar Dumneavoastră i-aţi cunoscut de la egal la egal. Aş vrea să vă provoc nu la discuţii abstracte, ci la lucruri mult mai concrete, fiind ajuns la vârsta memoriilor. Venind din Sibiu, aş vrea să ne povestiţi ceva despre relaţiile umane, nu neapărat filosofice şi teoretice, ale Dumneavoastră cu Cioran şi cu Noica.

Mihai Şora :

Cu Noica am fost coleg, ca să spun aşa, în anii ’40, la Paris, în calitatea noastră comună de bursieri ai guvernului francez. Cioran era bursier de mai demult; el se afla deja la Paris în momentul în care am sosit acolo, Noica şi cu mine. Noica s-a întors la Bucureşti când au intrat nemţii în Franţa. Relaţiile mele cu Cioran au fost întotdeauna foarte calde. Cioran era un om minunat; există un soi de teribilism în textele lui, dar el avea o inimă mare, era un om de o bunătate, de o deschidere către celălalt absolut extraordinare. Tot ce este „vedere de sus“ a umanităţii am impresia că nu-l reprezintă întru totul; este mimat: Cioran cel adevărat era un om de o mare deschidere pentru cel de lângă el: o deschidere caldă, omenească. În cearta lui cu Dumnezeu, acolo, desigur, era aprig; dar în relaţiile lui cu oamenii vii, în carne şi oase, avea o mare generozitate, care nu semăna câtuşi de puţin cu vorbele aşternute de el pe hârtie. Aşa a şi rămas până la sfârşitul vieţii – ceea ce se vede şi în relaţia pe care a avut-o cu o altă mare personalitate plecată din România: acerbul Fundoianu din publicaţiile româneşti ale anilor ’20, devenit, în Franţa, Benjamin Fondane, bun prieten al lui Cioran, care i-a stat alături şi i-a rămas fidel. De altfel, în Exerciţii de admiraţie, unul dintre textele cele mai substanţiale de acolo este cel dedicat lui Fundoianu. Cum spuneam: Cioran era un om de o bunătate, de o căldură, de o înţelegere a celuilalt, o disponibilitate de a-l ajuta cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Silviu Guga :

În folclorul cultural circula un zvon: că l-aţi corijat pe Cioran în vorbirea limbii franceze; scria foarte bine în franceză, dar vorbea mai greu, şi aveaţi o ureche muzicală mult mai dezvoltată decât a lui Cioran, încât îl corijaţi uneori.

Mihai Şora :

Nu ştiu în ce măsură era întemeiat acest folclor… Lăsând la o parte felul repezit al lui Cioran de a vorbi (un fel cu totul particular – şi care nu era un mod de a vorbi nici măcar al francezului de rând, şi acesta cu o dicţie perfectă), Cioran, chiar şi în româneşte, izbucnea, lăsându-ţi impresia că scoate dintr-odată şase-şapte cuvinte pe gură, toate în acelaşi timp, care se învălmăşeau; spre deosebire de eleganţa scrisului său, pe care îl poţi citi în tihnă, desfătându-te… Dar era un om de o mare bunătate şi deschidere omenească. Poate că, dintre cei care erau acolo – Cioran, Eliade, Ionescu –, cel mai sensibil, cel mai cald şi cel mai săritor dintre toţi era Cioran: atent la amănunte…

(din public) :

Cum îl vedeaţi în timpul studenţiei şi cum îl vedeţi astăzi pe Nae Ionescu?

Mihai Şora :

În timpul studenţiei: ca mare profesor. În acelaşi timp, ca pe un om cald. Pe lângă el, se adunaseră câţiva intelectuali tineri: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu; scriitori – Ion Călugăru, colaborator la Cuvântul, Mihail Sebastian Era cald şi prietenos cu tinerii din jurul lui, deschis spre ei. Impecabil, din punct de vedere uman, în relaţiile sale. Există un anumit nivel al relaţiilor în care poţi să-i pui sub semnul întrebării comportamentul: relaţia erotică, mai amestecată… Dar relaţia lui cu studenţii era una caldă, prevenitoare. Este foarte greu să-i schiţezi portretul; nu era unitar: avea straturi mai multe. Sigur că, la un moment dat, i-au trecut şi bani prin mână, şi-a făcut o casă frumoasă; dar, în acelaşi timp, era primitor… Cum şi-a făcut banii? Nu ştiu. Personal, nu mă interesează latura aceasta. Ci latura profesor–discipol, care a fost relaţia mea cu Nae – „Nae“: noi aşa îi spuneam…, nu i se spunea „Profesorul Ionescu“ sau altcumva, ci „Ai fost la Nae?“, „Mergi la Nae?“, „L-ai auzit pe Nae?“, „Ştii ce-a spus Nae ieri?“ etc. – Poate că viitorul îi va fixa mai bine imaginea în momentul în care se vor şti detalii în legătură cu el. În orice caz, era o personalitate fascinantă.

Dacian Palladi :

Stimate Domnule Şora, sunt curios ce comentariu veţi face la următoarea frază din Vechiul Testament: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.“ (Eclesiastul, 3:11)

Mihai Şora :

E limpede că El acesta, Dumnezeu, face ca, la vremea potrivită, orice lucru să fie frumos. La modul cel mai banal, aş spune: are dreptate Ecleziastul! Trebuie să ai o înclinaţie spre mirare, mai exact: spre mirarea-încântare. Să te poţi mira cu recunoştinţă; punându-ţi această întrebare: oare chiar merităm noi, aşa cum ne prezentăm, oare suntem noi la înălţimea a ceea ce ni s-a dat? Nu cred. În fiecare fiinţă omenească ar trebui să existe acest răspuns: nu, nu suntem la înălţime, mai trebuie să facem ceva, să răspundem iubirii pe care El ne-a arătat-o plăsmuindu-ne, să vedem cum i-am putea fi recunoscători – Lui şi lumii în care trăim, semenilor printre care ne mişcăm, cum să ne îndeplinim datoria pe care o avem faţă de semenii noştri. Căci faţă de fiecare dintre semenii pe care îi numim astfel trebuie să avem această chemare: fii tu însuţi, nu un „el“ oarecare; dă din tine tot ce poţi, arată-te cum eşti în forma ta cea mai bună. – Ar fi o datorie. Nu ne-o îndeplinim întotdeauna, nu ne gândim la el: nu ne gândim cum ar trebui să facem pentru a ne ridica la înălţimea propriei chemări. Fiecare din noi avem un nivel de sus, care este constitutiv pentru fiinţa umană; or, ne vine mai uşor, este mai comod să stăm sub acest nivel de sus al nostru. Să-i spui celuilalt: mai fă un mic efort ca să ajungi la nivelul tău de sus – cam aceasta ar fi relaţia ideală între eu şi tu. Lucrul acesta se întâmplă doar atunci când eu reuşeşte să-l iubească pe tu, iar tu nu mai este un el oarecare, ci devine cineva care îşi spune eu, la rândul său, şi îţi răspunde. Dacă am putea avea această deschidere reciprocă, atunci cu totul altfel ar arăta lumea în care trăim. Fiecare din noi este un eu care poate fi, pentru un alt eu, un tu care îi răspunde. Această intrare în dialog, acest lucru pe care l-am numit, la un moment dat, „dialogul generalizat“ (atenţie: nu simpla „comunicare“ între oameni) este, desigur, o situaţie excepţională, care nu poate fi atinsă, însă trebuie să conştientizezi că toţi cei care sunt ei, ele – indivizi „oarecare“, necunoscuţi şi încă nepersonalizaţi – sunt nişte tu posibili. În momentul în care mă întâlnesc cu acest el, pe care nu-l văzusem până atunci, el poate deveni, în ochii mei, cineva care îmi spune tu, căruia eu îi spun, la rându-mi, tu, şi ne înţelegem, stabilim o legătură directă, caldă, omenească. Pare simplu, o banalitate, formulat în felul acesta, însă nimic nu este mai anevoios de teoretizat, filosofic vorbind, şi de pus în practică decât această legătură omenească de la o fiinţă la o altă fiinţă.

Traian Ştef :

Deşi acesta ar fi un final potrivit – apoteotic, aş spune –, aş vrea să revin la Eliade, Noica, Cioran. După cum ştiţi, a fost o adevărată campanie în ce priveşte „legionarismul“ lor; s-au scris, însă, şi cărţi echilibrate. Discuţia este, aşadar, deschisă. Cu toţii, aici, suntem interesaţi să aflăm şi părerea Dumneavoastră. În măsura în care Noica, Cioran, Eliade au fost legionari, în ce circumstanţe s-a putut întâmpla acest lucru ?

Mihai Şora :

Există, în fiecare om, o disponibilitate de generozitate şi de dăruire care poate fi, cumva, abătută de la calea cea dreaptă. Devierea aceasta de traiectorie nu îi anulează, până în străfunduri, rectitudinea, intenţia, deschiderea; însă o poate devia din drum. Cum nu putem trăi la nivelul veşniciei, ci suntem angajaţi în timp şi în „obiectivele“ timpului în care ni se desfăşoară viaţa, se poate întâmpla ca anumite elanuri generoase să fie, ca să spunem aşa, nu deturnate de la calea lor generoasă, ci atrase spre aplicarea acestei dăruiri-de-sine în puncte de fundătură. Or, este tocmai ceea ce s-a petrecut atunci. Şi Cioran, şi Eliade aveau o deschidere – deschiderea era spre infinit, la drept vorbind, dar, ca să vorbim în termeni omeneşti, deschiderea era spre umanitate, adică spre umanul din adâncul fiecăruia. Deschiderea aceasta a fost, la un moment dat, adusă spre o limită; un fel de a declara: „nu ne interesează umanul din noi; pe noi ne interesează doar românitatea din români“. Dar a fost un lucru trecător – şi pentru Cioran, şi pentru Eliade. Şi n-a fost „aplicat“ în chiar domeniul politicului; a rămas un lucru vag, un fel de adeziune de principiu, care – în cazul acestora doi – n-a apucat să se manifeste, ca să spun aşa, pe planul politicului propriu-zis. Ceea ce nu este şi cazul lui Noica, pentru o anumită perioadă, după întoarcerea lui din Franţa. Şi aş avea şi o explicaţie a acestei diferenţe. Opera – atât a lui Cioran, cât şi a lui Eliade – era plenară; cu alte cuvinte: implica toate nivelurile, plecând de la cel fiziologic, până la cel spiritual. Opera lui Noica se instalase, în Mathesis, la nivelul „stratosferei“, ca să spun aşa. Întâlnirea lui Noica – descinzând brusc din domeniul „stratosferei“ – cu politica l-a absorbit total: a căzut de acolo direct pe solul politicului, care nu era al lui, dar căruia i s-a consacrat. Şi ulterior, când s-a trezit din acest balans absolut nefiresc, a găsit calea de mijloc – care este a lui; o cale între un „da“ şi un „nu“ pe unde putea, cumva, să satisfacă domeniile temporalului, măsurându-le cu măsura omenească, ca şi domeniul intermitenţei – măsurându-l şi pe acesta cu putinţele omeneşti. Deci, dintr-o mare iluzie – Mathesis este un fel de mers pe deasupra, cu o totală indiferenţă faţă de orice s-ar putea întâmpla în lumea de jos, de aici –, Noica a căzut pe pământ: atât de dureros, până când a putut găsi, între cele două niveluri, o cale – într-un fel oarecare, o cale a armoniei, în care putea concilia celestul cu terestrul. A fost o continuă oscilaţie a lui Noica, iar drumul adevărat nu şi l-a putut găsi decât în momentul în care a putut să aibă discipoli, şi s-a străduit să-i înveţe şi pe ei această cale de mijloc.

Mihai Maci :

Mă întreb dacă nu cumva Europa despre care ne-aţi vorbit – o Europă a dialogului cultural – se află în spatele nostru, undeva între Iluminism şi La Belle Époque, datorită faptului că Europa de astăzi este una care a supravieţuit propriei autodistrugeri, prin două războaie mondiale. Mai mult sau mai puţin, ceea ce se face acum în construcţia europeană stă sub semnul economicului şi al administrativului. Or, în ceea ce priveşte problema dialogului – acesta se bazează, în esenţa lui, pe ceva care nu poate fi formalizat. Or, atunci când vorbim despre domeniul administrativului, ne referim în permanenţă la ceva care cere o formalizare totală. Mai este posibil un dialog adevărat în condiţiile acestei „formule“ după care trăim astăzi?

Mihai Şora :

Cred că suntem într-un moment propice pentru un dialog generalizat. Un dialog între două personaje ar fi doar un dialog între norma abstractă, europeană, şi împrejurările culturilor, care sunt, lingvistic vorbind, diverse, stabilite pe criterii naţionale. La nivelul normei politice, nu ştiu câte şanse de dialog există, pentru că interesele materiale intră în concurenţă unele cu altele; dar „interesele“ spirituale sunt cu totul altceva. Fiecare dintre entităţile naţionale care alcătuiesc Europa în momentul de faţă intră în dialog cu normele europene; dar, la nivelul entităţilor, între acestea, un dialog generalizat între culturi, limbi etc. nu există. Şi, până când nu se va „coace“ situaţia, în care să fie absolut firesc şi limpede că trăim într-un mare stat multi-cultural, vor exista mereu divergenţe politice în această varietate spirituală. În acest moment, dialogul dintre constituentele Europei se poartă pe plan politic, economic –, nu pe plan cultural. Pe plan cultural, ar însemna, de pildă, traduceri reciproce: bogate, orientate pe întreaga circumferinţă, nu doar micile culturi să fie orientate spre cele mari, pe care vor să le absoarbă. Sunt o mulţime de valori – de tip universal – ale „micilor culturi“ care nu au intrat încă în circulaţia europeană: Eminescu, Ady, printre alţii. Abia atunci când ele vor intra se va vedea cum este distribuit tipul universal în această articulaţie extrem de diversă; abia atunci vom ajunge la situaţia în care Europa va fi un fel de unitas in pluralitate: o mare bogăţie, într-o mare concordanţă. Deocamdată, ne aflăm într-o fază tranzitorie, în care trăim în iluzia politică a independenţelor politice, iar fiecare stă pe cuibul lui. Europa nu a intrat încă în dialog cultural – în sensul tare al cuvântului, la care mă refeream adineaori. Singurul fel de deschidere al Europei este cel de la est spre vest. Or, vestul nu este deschis spre est, nu-l absoarbe în aceeaşi măsură în care o face estul. Noi absorbim… Într-un anume sens, suntem privilegiaţi, pentru că ne îmbogăţim mult peste ceea ce pot vesticii, alimentându-se doar din propria substanţă.

Igor Ursenco :

Maestre Mihai Şora, sunt curios să aflu dacă este oportună o deconstruire a spiritului critic şi filosofic românesc, după modelul propus de Jacques Derrida.

Mihai Şora :

Construcţiile nu se fac cu totul voluntar… Este drept, ai un gând anume, dar intră în joc puterile de care dispui: ele te fac să construieşti ceva. Or, nici deconstrucţiile nu pot fi urmărite în amănuntele lor; ele vin, însă, oarecum de la sine: partea de voluntariat în deconstrucţie este mai mică decât în construcţie, pentru că şi partea de intenţie este mai mică. Deconstrucţiile sunt treabă de uzură.

Ioan Moldovan :

Dacă sunteţi de acord, ar trebui să punem punct aici, pentru că, altfel, putem pune întrebări până mâine dimineaţă, iar Domnul Şora este deschis la dialog… şi nu oboseşte! Eu nu l-am văzut niciodată obosit… (aplauze) Aplauzele sunt şi ele o formă de admiraţie! Îi mulţumim încă o dată, îi dorim sănătate puternică, aceeaşi vioiciune a spiritului şi să ne vedem, cât de des cu putinţă, aici, la Oradea.

.

Oradea, 30 septembrie 2011

■

.

.

©

• Imagini :

Georg Baselitz – Oberon | Remix, 2005 | Site oficial

Mihai Şora văzut de Dan Perjovschi, 2011 | Site oficial

• Text :

Mihai Şora în dialog cu publicul, la Zilele revistei Familia

Oradea, 30 septembrie 2011 | Site oficial al revistei

.

.

Pentru a cita acest articol : Restitutio Benjamin Fondane

.

.