RESPIRAȚII | Dezbatere cu Mihai Șora, Luiza Palanciuc, Dan Grigore | Moderator: Nicoleta Savin | București, 26 noiembrie 2015, ora 19, la JOINt For Freedom.

24 novembre 2015 § Poster un commentaire

 

DEZBATERE_2015_11_26_RESPIRATII_cu_Mihai_Sora_Luiza_Palanciuc_Dan_Grigore

_________________________________________________

afiș © Luiza Șora | Institut Fondane

EXPOSITION « Des noms sur des murs » | Paris, Mémorial de la Shoah | 27 mars – 16 septembre 2012

15 mai 2012 § Poster un commentaire

 

Exposition au Mémorial de la Shoah
du 27 mars au 16 septembre 2012

Des noms sur des murs. Les graffiti du camp de Drancy [1941-1944]

La cité de la Muette à Drancy fut le principal camp d’internement et de transit des Juifs de France de 1941 à 1944.

En 2001, elle a été protégée au titre des Monuments historiques en tant que «réalisation architecturale et urbanistique majeure du XXe siècle […] et en raison également de son utilisation durant la Seconde guerre mondiale […] qui en fait aujourd’hui un haut lieu de la mémoire nationale».

« Lire la suite »

„Benjamin Fondane“ : film documentar de Ana Simon și dezbatere la Clubul Țăranului, 22 aprilie 2012, ora 18

18 avril 2012 § 1 commentaire

 

Că cinematografia îi îngăduie omului să deslușească mai limpede taina lucrurilor, iată ceva ce sare-n ochi. Dar Dumnezeul-Cinema nu va fi în stare să-mi ghicească religia, nici vreun alt idol la care mă voi fi închinând. N-ar putea dărui mai mult decât dăruiește poezia, și cine știe dacă poezia, oricât de zelos și de pătimaș ar fi iubită, este capabilă să deschidă chiar și numai o stridie fără ajutorul cuțitului, să tragă semnalul de alarmă într-un moment de panică. Întocmai poeziei, nici cinematografia nu va putea să ne elibereze de năravuri, ea ne va lăsa pradă obișnuințelor noastre, pierderii timpului; menită cum este acționeze (în vederea cărui scop?), ea va accepta să servească – tocmai ea, arta cea mai imorală dintre toate artele – ipocrizia celor mai stupide, mai americane moravuri. Dar ea măcar va fi izbutit – după ce toate sforăriile se vor fi uzat – să ne adune la un loc în fața unei neînțelegeri dintre cele mai noi și să sporească șansele a ceea ce îndeobște numim: „a trăi“.
(Benjamin Fondane, in „2 x 2“, 1928, Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora)

Duminică, 22 aprilie 2012, de la ora 18, la Clubul Țăranului (Muzeul Țăranului Român din București), va avea loc proiecția documentarului „Benjamin Fondane“, realizat de Ana Simon. Evenimentul este prilejuit de Festivalul Filmului Evreiesc de la București, aflat la cea de-a doua ediție.

« Lire la suite »

Gala Premiilor Radio România Cultural | București, Teatrul Odeon | 19 martie 2012, ora 19

16 mars 2012 § 1 commentaire

Mihai Şora şi Radu Mihăileanu vor fi distinşi la Gala Premiilor Radio România Cultural

Cele mai importante realizări ale anului 2011 în diferite domenii ale culturii vor fi recunoscute şi celebrate luni, 19 martie, de la ora 19.00, la a XII-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural care se va desfăşura la Teatrul Odeon şi va fi transmisă în direct de Radio România Cultural şi TVR Cultural.

În cadrul galei prezentate de Emilia Popescu şi Stefan Bănică vor fi acordate premii la douăsprezece secţiuni, precum şi trei premii speciale, ai căror câştigători sunt deja cunoscuţi:

P r e m i u l  d e  E x c e l e n ţ ă îi va fi decernat eminentului cărturar Mihai Şora.

Pentru tinereţea şi seninătatea spiritului său, pentru faptul că şi-a păstrat intacte peste decenii bucuria „întâlnirii cu celălalt“ şi disponibilitatea pentru dialog – „dialogul este calea ce ar putea, eventual, duce la împlinirea persoanei“, spunea, mai demult, Mihai Şora – , pentru opera sa filosofică în deplină concordanţă cu verticalitatea sa morală…

Pe scurt, pentru modelul Mihai Şora. « Lire la suite »

Mihai Şora – „Nu sunt un om de monolog, ci unul de dialog“ | Zilele revistei Familia | Oradea, septembrie 2011

30 décembre 2011 § 1 commentaire

© Georg Baselitz | Oberon | Remix | 2005

.

.

Primăria municipiului Oradea, Academia Civică Bihor şi Revista de Cultură Familia au organizat conferinţa „Valorile şi sensul lor“, susţinută de Domnul Mihai Şora. Conferinţa a avut loc vineri, 30 septembrie 2011, în sala „Traian Moşoiu“ a Primăriei din Oradea. Textul alăturat reproduce fragmente din discuţiile care au avut loc cu această ocazie.

.

.

« Lire la suite »

Mihai Şora – „Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“ | dialog de Constantin Stan (1951-2011) | noiembrie 2010

10 août 2011 § 1 commentaire

© Fiona Banner

.

.

.

Constantin Stan: Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?

Mihai Şora: Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.

« Lire la suite »

Dezbatere FONDANE – CINEAST, joi, 23 iunie 2011, ora 18, la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (Bucureşti)

22 juin 2011 § Poster un commentaire

.

.

.

„Epoca noastră şi-a zdrelit mâinile tot încercând să vină de hac multor lucruri: culturii, unei anumite idei despre om, lui Dumnezeu; toate operaţiile pe care le va fi încercat s-au soldat cu ruine şi cadavre; pe nesimţite, una după alta, instituţiile s-au văzut ameninţate, dacă nu chiar zdruncinate; dar, printre aceste degradări ale formei sale, ea a avut parte şi de o bucurie – una singură: aceea de a fi fost martoră la naşterea Cinematografiei!“

  • Benjamin Fondane, in „Prezentarea unor filme pure“ (fragment), 1929. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (2008)

.

.

.

Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival) | Dezbatere – luni, 20 iunie 2011, ora 12, Green Hours

17 juin 2011 § 2 Commentaires

În cadrul Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF), organizat de NOI Media Print S.A. și Fundația Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, luni, 20 iunie 2011, la ora 12, pe terasa Green Hours din Bucureşti, va avea loc o dezbatere despre destinul artistic al evreului din perspectivă istorică, religioasă etc.

Titlul dezbaterii: „Mamă, vreau sa fiu artist“.

Participă: Alexander Hausvater, Andrei Oişteanu, Andrei Finţi.

Directorul Festivalului: Paul Ghiţiu.

Detalii despre Festival, program şi alte informaţii utile – pe situl oficial: BJFF

.

.

.

■ Revue ALTERMED – n° 4 : «Cultures roumaines», coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou ■

16 juin 2011 § Poster un commentaire

Numéro coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou

Invitation

Les Éditions Non Lieu vous invitent à la présentation du n° 4 de la revue Altermed, coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou: «Cultures roumaines».

En présence d’auteurs et de collaborateurs de la revue et en présence de Smaïl Goumeziane, directeur d’Altermed, qui présentera le livre qu’il vient de publier: Algérie. L’Histoire en héritage.

Le jeudi, 23 juin 2011, à partir de 19 heures
Chez BARAK
29, rue Sambre-et-Meuse – 75010 Paris
Métro Belleville

Pour d’autres informations utiles, catalogue et bons de commande, veuillez consulter le site des Éditions Non Lieu.

.

.

.

■ Exposition: JUGER EICHMANN, JERUSALEM, 1961 | Paris, Mémorial de la Shoah, 8 avril – 28 septembre 2011 ■

5 juin 2011 § Poster un commentaire

 ■ Paris | Mémorial de la Shoah

La totalité des archives filmées du procès d’Adolf Eichmann à Jérusalem et l’enregistrement de l’interrogatoire préliminaire au procès sont librement consultables au Centre d’enseignement multimédia. (Les enregistrements vidéo originaux du procès Eichmann ont été produits par Milton Fruchtman pour la Capital Cities Broadcasting Corporation de New York, réalisés par Leo Hurwitz et filmés par Rolf M. Kneller, Fred Csasznik, Jacob Jonilowicz, Jacob Kalach et Emilie Knebel.) Coll. Israel State Archives/The Steven Spielberg Jewish Film Archives of the Hebrew University of Jerusalem and the World Zionist Organization.

Détails et ressources complémentaires sur le site de l’exposition.

.

.

.

■ Bucharest Jewish Film Festival | June 20-26, 2011 ■

5 juin 2011 § 2 Commentaires

Comunicat de presă

Director festival – Paul Ghițiu

Festivalul Filmului Evreiesc București (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF) este organizat de NOI Media Print S.A. și Fundația Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și se va desfăşura în perioada 20-26 Iunie 2011 la Cinema Studio și în alte trei locații în aer liber: Terasa Green Hours, Muzeul Țăranului Român și Zone Arena. O seară de proiecţii va fi organizată în cadrul Teatrului Evreiesc.

« Lire la suite »

■ From Dada to Surrealism | exhibition | 1 June – 2 October 2011 ■

22 mai 2011 § 3 Commentaires

Prochainement, au Pays-Bas, l’ouverture d’une exposition sur l’avant-garde juive roumaine.

Commissaire de l’exposition : Radu Stern, auteur, entre autres, du livre Against Fashion: Clothing As Art, 1850-1930, paru aux MIT Press, en 2004.

Détails et présentation de l’exposition, sur le site du Musée historique juif.

  « Lire la suite »

■ Mihai Şora sur Cioran et Fondane, au MNLR, le 11 avril 2011 ■

9 avril 2011 § Poster un commentaire

 

 

■ – Où il est question de l’attachement de Cioran à Fondane et de leur amitié indéfectible (dans la conférence de M. Mihai Şora et l’exposition qui a lieu, au même moment, au Musée National de la Littérature Roumanie, à Bucarest). ■

 

CENTENAR EMIL CIORAN

la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

Luni, 11 aprilie 2011, ora 13.30 
Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române

Vernisaj:
Expoziţie de manuscrise, documente, fotografii, corespondenţă din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române. Curator: Ofelia Creţia.

Recital:

Cioran – l’homme à fragments / Cioran – omul fragmentelor, de Genoveva Preda

Rotonda 13“:

Invitaţi –

Irina Mavrodin, Dan Hăulică, Mihai Cimpoi, Ilie Constantin, Marin Diaconu, Mihai Şora, Eugen Simion, Ion Vartic

Prezentarea albumului:

Cioran în viziunea marilor graficieni ai lumii

Amfitrion: Lucian Chişu

Site : Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

 

.

■ Fondane la Radio Shalom Romania ■

24 janvier 2011 § Poster un commentaire

 

Despre Benjamin Fondane şi sensul onoarei la Radio Shalom Romania

24 ianuarie 2011, de la ora 18h, împreună cu Delia Marc.

[live]

Aici: www.new.jcc.ro

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu | 19 ianuarie 2011 ■

18 janvier 2011 § Poster un commentaire

Mihai Şora | conferinţă 'Mircea Vulcănescu, o evocare' |

 

Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ au menirea să constituie, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, un spaţiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale ştiinţelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între tradiţie şi modernitate în istoria şi devenirea culturii şi civilizaţiei româneşti a secolului XX şi a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultură şi religie va fi privilegiat ca temă de reflecţie şi dezbatere.

Cultura română modernă s-a născut din apelul la modernitate şi s-a dezvoltat apoi în tensiunea polară dintre modernitate şi tradiţie. A fost această tensiune benefică, genuină, a dus la rezultate notabile, la o anumită identitate culturală sau nu? Mai este astăzi această tensiune reală, efectivă, mai există în cultura română un ferment al tradiţiei? Şi ce ar putea să însemne în contextul postmodernităţii, secularizant şi globalizant, apelul la tradiţie?

Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizaţiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tărâm românesc, de istorie a instituţiilor culturale româneşti, teme ţinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenţă cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizată.

Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu pentru că el este figura emblematică a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcănescu reprezintă la superlativ tipul intelectualului angajat şi implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său, reprezintă de asemenea la superlativ tipul creştinului jertfelnic în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX; alţii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasă moştenire această gândire mereu vie, fragmentară, centrată pe problemele cruciale, şi viaţa oferită, ca jertfă, aproapelui.

Nimic mai potrivit ca MŢR să devină organizatorul unor astfel de întâlniri care să se desfăşoare sub semnul moştenirii intelectuale a lui Mircea Vulcănescu. Dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model.

Moderatorul conferinţelor: Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR, Bucureşti.

Prima conferinţă: Mihai Şora

|19 ianuarie 2011, Clubul Ţăranului, ora 18h00|


Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/
Gratias agimus.

■ Premiul „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“ ■

22 novembre 2010 § 2 Commentaires

 

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, iniţiat şi coordonat de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, îşi propune punerea în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Benjamin Fondane: direct – soţiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care însoţea ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în 29 mai 1944, cu o zi înainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Începând cu anul 2010, programul cuprinde şi decernarea unui premiu de excelenţă „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuală şi generozitatea unei personalităţi a culturii, publicisticii sau învăţământului.

Premiul este acordat în luna noiembrie a fiecărui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iaşi, prin străduinţa lui Emil Stratan şi sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universităţii „Petre Andrei“ şi al Primăriei municipiului Iaşi.

În 2010, festivităţile de premiere au avut loc în zilele de 26 şi 27 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi, iar laureatul este filosoful Sorin Vieru.

 

 

B. Fundoianu / Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler şi al Adelei Schwarzfeld, s-a născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de intelectuali. Debutează cu poeme şi traduceri din limba idiş, în periodice româneşti şi evreieşti, unde semnează, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov, filosoful de origine rusă, a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. În 1931, se căsătoreşte cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensă creativitate, în care autorul de origine română, devenit Benjamin Fondane, îşi concepe opera în limba franceză, doar parţial publicată în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat în 2 sau 3 octombrie 1944.

Există, la tânărul Fundoianu, un potenţial al verticalităţii, care îl plasează pe un ax deopotrivă al adâncimii omeneşti şi al transcendenţei: dacă perioada începuturilor este una a căutărilor febrile şi a curiozităţii neostoite desfăşurate pe orizontală, liniar (în sensul acumulării de experienţe indirecte pe calea lecturilor), o radicală schimbare a sensului se produce după sosirea sa la Paris, în anul 1923, unde îl va întâlni pe Lev Şestov, cel care îi va deveni părinte spiritual. Această ieşire din traiectoria profană a unui intelectual apărut în orizontul culturii române la începutul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere şi animator cultural, este – în ea însăşi – excepţională: o ieşire din orizontul limbii materne, întâi de toate, dar păstrând mereu deschisă disponibilitatea afectivă pentru aceasta, însoţită de o intrare ardentă în problematica filosofiei existenţiale, autentică şi profund personalizată de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce îl diferenţiază spontan şi fără rezerve de celelalte existenţialisme care, înainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinţa umană în carne şi oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul călătoriei intelectuale şi umane pe care o va face Fondane în scurta şi intensa lui viaţă, care nu-i îngăduie popasuri ori reveniri în punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuiţia înfrigurată a unui sfârşit tragic. (Luiza Palanciuc & Mihai Şora)

 

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

 

 

■ Expoziţia comemorativă CANALUL DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ ■

4 mars 2010 § Poster un commentaire

 

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Vocile lui Petre Ţuţea | Eveniment la ICR | 25 februarie 2010 ■

25 février 2010 § 2 Commentaires

Desen de Vladimir Zamfirescu | 3 decembrie 1991 |

 

Vocile lui Petre Ţuţea

Dezbatere, lansare şi recital la Institutul Cultural Român

Joi, 25 februarie 2010, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti), va avea loc o întâlnire cu tema Vocile lui Petre Ţuţea. Evenimentul este prilejuit de apariţia celui de-al doilea număr al revistei Academia de Poezie, care cuprinde un medalion consacrat gânditorului. 

În prima parte a întâlnirii, Livius Ciocârlie, Mihai Şora şi Vladimir Zamfirescu vor dezbate atât dimensiunea originală a operei, cât şi aspecte concrete ale receptării acesteia. Discuţiile vor fi moderate de Luiza Palanciuc. Dezbaterea va fi urmată de prezentarea revistei Academia de Poezie, în prezenţa fondatorului acesteia, Emil Stratan, moderatorul celei de-a doua părţi a întâlnirii, şi a câtorva dintre autorii semnatari: François Pamfil, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Pavel Şuşară. Seara se va încheia cu un recital de poezie al studenţilor Cosmina Stratan, Alexandra Suciu, Mihai Conrad Mericoffer, Mihai Daniel Haralambie, de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. La pian: Călin Grigoriu.

„Relaţia lui Petre Ţuţea cu orizontul de aşteptare ridică cel puţin două probleme: aceea a oralităţii şi a filosoficului, pe de o parte, a relaţiei dintre ele, pe de alta. Lui Petre Ţuţea i se atribuie adesea calificativul de „socratic“, cu toată încărcătura dezistoricizată (ori sacralizată, după caz) a acestui termen, când nu este banalizată sau transformată în simplu ornament. Ţuţea emiţătorul de „aforisme“, Ţuţea „naţionalistul“, Ţuţea „paradoxalul“ sunt doar câteva din poncifele care se adună în jurul celei mai frecvente (dar şi mai restrictive) imagini, anume cea aurorală: Ţuţea ar fi un Socrate al modernităţii noastre târzii. Or, lectura textelor, ca şi a(u)scultarea lor conduc spre alte interpretări, mai cu seamă dacă sunt convocate cele trei instanţe sub regimul cărora se exprimă Ţuţea, deopotrivă oral şi în scris: sentimentul, experienţa şi gândirea empirică.“ – Luiza Palanciuc

Parteneri: Dilema Veche, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Restitutio Benjamin Fondane.

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 021 31 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Slavomir Popovici la Muzeul Țăranului Român | 10 februarie 2010 ■

8 février 2010 § Poster un commentaire

Miercuri, 10 februarie 2010
la ora 17h30

8 DOCUMENTARE în regia lui Slavomir Popovici

Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai importanţi regizori de film documentar din România. Filmele lui de artă (printre care Soarele negru, 1968) şi etnografice (printre care Bun ca ziua, 1974) depăşesc cadrul strict al documentarului. Ele pot fi considerate o serie de poeme filosofice, pe temele esenţiale ale ciclului vieţii şi trecerii timpului.

Înainte de proiecţia filmelor vor vorbi:

  • Laurenţiu Damian, regizor,
  • Radu Răutu, etnograf,
  • Sorin Vieru, profesor la facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

 

  • 1. Uzina
    Un eseu cinematografic, cu filmări speciale, pornind de la sărbătorirea zilei de 1 mai, în 1965, la uzina 1 mai din Ploieşti, producătoare de utilaj petrolier – în care sunt urmărite schimbările produse în viaţa socială de apariţiei uzinei, prin analogii imagistice neaşteptate şi metaforice. 
  • 2. Romanţe aspre
    Istorii ale locomotivelor de ieri şi de azi, ca semne ale trecerii timpului şi schimbărilor sociale.
  • 3. Io, Ştefan Voievod ctitor
    Arta din vremea lui Ştefan cel mare, folosind drept comentariu cronicile vremii.
  • 4. Soarele negru
    Un poem cinematografic despre timp şi vârstele omului pornind de la broderii medievale româneşti înfăţişând compoziţii ale plângerii. 
  • 5. Semnul bradului
    Obiceiurile şi domeniile artei populare în care este prezent bradul, simbolul continuităţii şi al reînnoirii vieţii.
  • 6. Bun ca ziua
    Traiectoria pâinii „sărbătoreşti“ de la grâu la colac (cel mai efemer produs al artei ţărăneşti) şi prezenţa acesteia în momentele fundamentale ale ciclului vieţii: naştere, nuntă, moarte. În comunele Maieru (Bistriţa Năsăud), Frecăuţi (Bucovina), Bixad (Oaş), Polovraci (Gorj).
  • 7. Victime şi vinovaţi
    Film utilitar realizat la cererea Ministerului Chimiei despre posibilele efecte ale unor butelii de aragaz improvizate şi neautorizate, pretext pentru a prezenta un ciné vérité tragic în comuna Vadul Părului la sfârşit de ani ’60.
  • 8. Letopiseţul lui Hrib
    Transpunerea cinematografică a cronicii lui Toader Hrib, ţăran din satul Arbore, judeţul Suceava, şi întemeietor al unui muzeu local.

 

 

Noul Cinematograf al Regizorului Român – Studioul Horia Bernea este un proiect cultural al MŢR având ca obiectiv prezentarea unei selecţii de film european de ficţiune şi documentar, promovarea tinerilor regizori români şi europeni, a creaţiilor lor artistice şi documentare, susţinerea dialogului creatorilor cu publicul din România.
MŢR îşi propune crearea unui cinematograf de artă în Bucureşti, un cinematograf al publicului cultivat, un spaţiu al artei cinematografice şi al dialogului intelectual. Comitetul de selecţie a filmelor este alcătuit din: Dumitru Budrala, Nae Caranfil, Tudor Giurgiu, Radu Mihăileanu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu Munteanu Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Alexandru Solomon. Fiecare regizor va asigura în mod direct şi independent programul unei luni de proiecţie. În fiecare lună va fi organizată o discuţie liberă cu regizorul care a propus selecţia filmelor. De asemenea, vor fi organizate întâlniri şi discuţii cu autorii filmelor vizionate. În cadrul proiectului, un loc privilegiat îl are filmul antropologic, căruia îi va fi dedicată permanent ziua de miercuri.

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

  

■ 27 ianuarie – Ziua Internaţională a Holocaustului ■

27 janvier 2010 § Poster un commentaire

 

Ziua Internaţională a Holocaustului va fi marcată la Suceava printr-o serie de manifestări organizate în data de 27 ianuarie, în aula Colegiului Naţional Ştefan cel Mare, sub coordonarea scriitoarei Angela Furtună şi a profesorilor Octavian Nestor şi Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava.
La ora 11.30, Angela Furtună va susţine conferinţa Naţionalism-socialism şi Holocaust în memoria colectivă europeană, după care vor urma lecturi publice din opera lui Norman Manea, Benjamin Fondane, Paul Celan, Aharon Appelfeld, Primo Levi, Benedict Solomon, Andrei Oişteanu, Mihail Sebastian, Vladimir Tismăneanu şi Arnold Dragani, filme documentare despre eliberarea lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz şi prezentarea volumului The Book of Jews from Suceava (Shotz), coordonat de dr. Benzion Fuchs. La final, sunt prevăzute audiţii muzicale ale unor interpretări celebre cu Itzak Perlmann, Glenn Gould şi Arthur Rubinstein.
Organizatorii manifestării sunt Consiliul Judeţean Suceava, Colegiul Naţional Ştefan cel Mare şi Biblioteca Bucovinei I.G. Sbiera.

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Zilele revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ | 13-14 ianuarie 2010 ■

12 janvier 2010 § Poster un commentaire

■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■

16 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.
– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,
încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…
Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,
tihnit jocul de şah, un pion înainte,
danţ în salon care străpunge carnea
cu iz dulceag de tropice…
 
Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,
pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,
oameni stând drepţi: se tem să şadă,
conclav de strigoi în picioare
ţipă: «Cât dai pe mine?
Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,
atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,
justiţia la preţ redus,
sfinţenia – trei parale,
pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,
cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Fondane la NEC | Marţi, 15 decembrie 2009 ■

14 décembre 2009 § Poster un commentaire

 

 

■ Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009 ■

10 décembre 2009 § Poster un commentaire

■ Fondane la Institutul Cultural Român | Marţi, 8 decembrie 2009 ■

2 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane

un alt existenţialism 

Dezbatere, lansare şi film

la

Institutul Cultural Român

Marţi, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti) va avea loc o întâlnire consacrată poetului şi filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – un alt existenţialism, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora, Radu Bercea şi Luiza Palanciuc.

Dezbaterea din cadrul întâlnirii va viza, alături de dimensiunea originală a existenţialismului fondanian, aspecte concrete ale editării operei în limba română. Va fi urmată de lansarea primului număr al revistei Academia de Poezie, în prezenţa câtorva dintre autorii semnatari şi a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va încheia cu proiecţia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare şi montaj: Luiza Palanciuc)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Există, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atât filosofia, cât şi poezia sa îl articulează febril şi tensionat, cu un excepţional simţ al premoniţiei. Fondane se află în căutarea esenţei înseşi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinţa umană scapă oricărei teorii (sau teoretizări), depăşind tendinţele logocentrice, strict retorice. Tocmai această differentia specifica înseamnă participarea la realitate; din ea, precum şi din întâlnirea cu Lev Şestov, va lua naştere gândirea existenţială a poetului şi filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulguranţei, al disperării şi al revoltei unui om aflat în neostoită zbatere interioară; răspunzând unui principiu autentic, anume: orice efort de a gândi fiinţa umană trebuie să aibă ca referent unic existentul însuşi, în concreteţea lui, nu o abstracţie ipostaziată.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro  

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,

e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr

Partener editorial: Editura Polirom

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

18 novembre 2009 § Poster un commentaire

Afis_Mihai_Sora_O_filosofie_a_bucuriei_si_a_sperantei

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | capitolul III ■

12 novembre 2009 § Poster un commentaire

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

FONDANE_Benjamin_Baudelaire_et_l_experience_du_gouffre_edition_1947_couverture

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

 

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

fondane_restitutio

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

 

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin FondaneBaudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

Fondane y sera. 

 PREMIILE_ELEUSIS_IASI_13_14_noiembrie_2009

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

SORA_Mihai_fotografie_de_Luiza_Palanciuc

Mihai ŞORA | În tren spre Peyresq | august 2007

Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Editura Cartea Românească vă invită joi, 19 noiembrie, ora 19.00, la dezbaterea pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir. Evenimentul va avea loc la Librăria Cărtureşti, Muzeul Ţăranului Român, şi va fi moderat de Luiza Palanciuc şi Daniel Cristea-Enache.

Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează. Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară, până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa & timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane (https://fondane.wordpress.com/). Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între „da“ şi „nu“. Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)
 
Leonid Dragomir este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie – Universitatea Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, sub conducerea profesorului universitar Ion Ianoşi. În anul 2003, îl cunoaşte personal pe filosoful Mihai Şora. Împreună, realizează o carte de convorbiri, Despre toate şi ceva în plus, apărută în anul 2005. În ultimii ani, se dedică studierii şi sistematizării gândirii filosofice a lui Mihai Şora, aşa cum reiese aceasta din cărţile apărute de pe la mijlocul secolului trecut, până în zilele noastre.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu ■

1 novembre 2009 § 1 commentaire

 VULCANESCU_Mircea_1_noiembrie_2009

 
 

Partea I

 

Partea a II-a

 

/Pagină în construcţie. Vă rugăm să reveniţi. Mulţumim./

 

Ienjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai ŞORA la Teatrul Naţional Bucureşti | 25 octombrie 2009 ■

21 octobre 2009 § 2 Commentaires

Événements culturels

• Mihai ŞORA: conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti

| 25 octombrie 2009, ora 11, sala Atelier |

 

TNB 

Partea dăruită a jocului

Brâncuşi văzut de Fondane

fondane_restitutio

„Dumnezeu, care a creat lucrurile, vieţuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în şase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul şi cu mâinile sale, Brâncuşi reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoşul, pasărea, ba chiar şi pe Socrate l-a redat sieşi. Căci Brâncuşi este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulţumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mişcarea – strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare – se înverşunează să-şi ia avântul: până şi mănuşile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-şi poată lua zborul. «Străveziu gheţar de zboruri ce n-au fost»: la Brâncuşi s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învăţat pe acest ţăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-şi găsească limitele jucându-se, şi să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o defineşte şi o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăţa.“

Benjamin Fondane, „Brancusi“, în Cahiers de l’Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuşi). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.

Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică şi estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, faţă de filosofia tradiţională a artei – în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiţie ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme şi ipoteze susceptibile să întâlnească (şi) preocupările „experţilor“. Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluşi – în subteran – o paralelă între gândirea obsoletă, ameninţată de osificare sau scleroză, şi dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuşi. Ea traduce totodată o nelinişte în faţa crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile şi valorile reperelor tradiţionale, iar arta lui Brâncuşi nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.

Inventio înseamnă, la Brâncuşi, descoperire: a da formă unei idei. Aşadar, nu tradiţia platoniciană în sens strict, care neagă „puterea“ creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenţei.

Acest „model“ esenţialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observaţia că Brâncuşi nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus – acel moştenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, aşadar, brâncuşi bărboşi mai mici sau mai mari. Invenţia este neîncetat readusă, la Brâncuşi, în matca etimologică a lui a găsi. De aici şi imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică: nu mimesis, ci esenţializare. Cu alte cuvinte: preexistenţa unui conţinut.

„La Fondane […] există o căldură a relaţiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care şi-a cultivat prieteniile, fidelitatea faţă de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numeşte iubire. […] Există, la el, o contrafaţă a nădejdii, care se numeşte deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă şi cu soarta semenilor săi.­ […] Credinţa e capabilă de dragoste, de o îmbrăţişare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credinţă care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinţei. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede şi a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic.“

Fragment din volumul Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir (Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009).  

 

Le pot de fer contre le pot de terre

Le pot de fer contre le pot de terre

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Leonid Dragomir – Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009 ■

14 octobre 2009 § Poster un commentaire

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei

.

.

.

APARIŢIE

Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009 [Redactor: Mădălina Ghiu, coperta: Radu Răileanu].

Prezentarea editorului:

Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează.

Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

 

Filosofia lui Mihai Şora este, în latura ei ontologică, dar şi în cele ce ţin de etică, axiologie, antropologie, poietică sau politică, construită pe tensiunea dintre a fi şi a avea. „Răstignit“ pe cele două planuri corespunzând acestor verbe, omul are de dus la îndeplinire două sarcini adesea contradictorii: una ţinând de autorealizare, de împlinire fiinţială sau „mântuire ontologică“, alta, secundă ca importanţă, dar prealabilă în ordine temporală, de asigurare a condiţiilor în vederea celei dintâi.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între «da» şi «nu». Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)

.

 
 
.
 

Pentru a cita această pagină: Restitutio Benjamin Fondanehttp://fondane.net

 Gratias agimus.

.

.

.

 
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 ■

29 septembre 2009 § Poster un commentaire

Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 | http://www.timpul.ro/ |

Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 | http://www.timpul.ro/ |

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ International Congress ROMANIA, AS LABORATORY OF THE DIALOGUE BETWEEN SCIENCE AND SPIRITUALITY IN THE CONTEMPORARY WORLD | October 18-20, 2009 ■

16 septembre 2009 § Poster un commentaire

Congress_ROMANIA_SCIENCE_AND_SPIRITUALITY

Romania, as Laboratory of the Dialogue

between

Science and Spirituality

in the Contemporary World 

Romanian Academy, Bucharest

October 18-20, 2009

 

Monday October 19, 2009

8:30 – 9:00 Registration

9:00 – 9:30 Opening of the congress

  • HE Theodor Paleologu, Minister of Culture, Religious Affairs and Cultural Heritage
  • Message from HE Cristian Diaconescu, Minister of Foreign Affairs
  • Ionel Haiduc, President of the Romanian Academy
  • Şerban Ursu, Secretary General of the National Commission of Romania for UNESCO
  • Basarab Nicolescu, Chairman of the Organizing Committee

 9:30 – 10:00 Magda Stavinschi (Romania), Romania as Laboratory for the Dialogue between Science and Religion (opening talk)

10:00 – 10:30 Michel Cazenave (France),  Les mathématiques et Dieu

10:30 – 11:00 Coffee break

11:00 – 11:30 Predrag Cicovacki (USA), Reverence for Life and Spirituality

11:30 – 12:00 Sorin Dumitrescu (Romania), L’iconoclasme latin et le modèle œcuménique au deuxième millénaire

12:00 – 12:30 General discussion

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Rev. Chris Knight (UK), Science and Theology: What Does it Mean to Speak of a « Dialogue »?

15:00 – 15:30 Rev. Doru Costache (Australia), The Other Path in Science, Theology and Spirituality: Pondering a Fourteenth Century Byzantine Model

15:30 – 16:00 Michael Murray (USA), The Evolution of Religion: Adaptationist Explanations

16:00 – 16:30 Rev. Ioan Chirila, Romania

16:30 – 17:00 Coffee break

17:00 – 18:00 General discussion

19:00 – 21:00 Private view of the exhibition of paintings of Sorin Dumitrescu

Tuesday October 20, 2009 

 9:30 – 10:00 Milan Dimitrijevic (Serbia), Problems of Calendar Reform and Easter Determination and One Proposition of Serbian Orthodox Church, Elaborated by Djordje Stanojevic

10:00 – 10:30 Rev. Alexei Nesteruk, UK and Russia, Hidden Theological Commitment in Modern Cosmology or the Universe as a Saturated Phenomenon

10:30 – 11:00 Jean Staune, France, Evolution et Foi chrétienne

11:00 – 11:30 Coffee break

11:30 – 12:00 Cristina Nunez (Mexico), The Place of Spirituality in our Transdisciplinarity Re-Learning Experience

12:00 – 12:30 Antonio Ritto (Brazil), Socially Robust and Personally Relevant Knowledge Creation

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Alexandru Popescu (UK), Petre Tutea: Science as Doxology – A Romanian Master of the Socratic Dialogue between Science and Spirituality in the Contemporary World

15:00 – 15:30 Nidhal Guessoum (United Arab Emirates), Scriptural Literalism and Science-related Issues in Contemporary Islam

15:30 – 16:00 Rev. Ronald Cole-Turner (USA), Transforming the Human: Orthodox Theology and the Emerging Technologies of Human Enhancement 

16:00 – 16:30 Coffee break

16:30 – 17:00 Mihai Şora (Romania), Le sens dernier du réel

17:00 – 17:30 Solomon Marcus (Romania) Transcendence, Divinity, Infinity, Nothingness

17:30 – 18:30 General discussion

18:30 – 19:00 Basarab Nicolescu (France and Romania), Where We Go from Here? (closing talk)

20:00 Banquet of the congress

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Nicoleta DABIJA despre arta dialogului la Mihai Şora ■

14 septembre 2009 § 2 Commentaires

 

Il y a un art du dialogue, comme il y en a un du silence. Du dialogue (et de son art), Mihai Şora en a fait un savoir-vivre; il concerne le «toujours possible», une puissance-en-acte: ce qui reste à dire quand on pense avoir tout dit, ce qui reste à faire quand on pense avoir tout fait. De cette puissance-en-acte, Mihai Şora extrait une aptitude particulière à sentir ou à pressentir la dimension concrète de l’être-ensemble, du devenir-avec. Art d’ignorer l’insulte: avec la superbe de l’intelligence. Art de concéder à la calomnie le «mérite» de ne polluer que les esprits déjà malades. C’est cette appartenance au monde qui fait de Mihai Şora l’un des derniers sages – au sens ancestral du mot – de la culture roumaine. Entendre cette vive voix et lui faire écho, c’est donner sa chance à une communauté en proie aux démons du verbiage, c’est reconnaître un territoire où il est encore possible de respirer, de se dresser, de rester digne.

Je signale, dans ce contexte, l’excellent article signé par Nicoleta Dabija, „Ceva în plus“ în dialog cu Mihai Şora [«Quelque chose de plus» en dialogue avec Mihai Şora], paru dans le dernier numéro de la revue Viaţa Românească (8-9 / 2009, pp. 198-203).

Nicoleta Dabija est docteur en philosophie de l’Université Alexandru Ioan Cuza de Jassy, avec une thèse portant sur la métaphysique et la confession au XXe siècle. Elle a également obtenu un DEA en Histoire Juive et en Hébraïsme, à la même Université. Elle tient la Chronique des idées dans la revue Viaţa Românească; a publié plusieurs études et articles dans les périodiques culturels roumains (Idei în dialog, Contemporanul etc.). Elle est l’auteur de trois ouvrages dont deux sous presse: Nopţile lui Emil Cioran [Les nuits de Cioran], aux éditions Ideea Europeană (Bucarest), O lună în confesional. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija [Un mois dans le confessionnal. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija], aux éditions Bastion (Timisoara), Când metafizica ajunge să se confeseze [Quand la métaphysique finit par se confesser] (thèse remaniée). Nicoleta Dabija enseigne à l’Université Petre Andrei de Jassy.

La revue Viaţa Românească est un mensuel centenaire (fondé en 1906 par une poignée d’intellectuels dont Constantin Stere et G. Ibrăileanu) et l’une des meilleures revues en langue roumaine. Actuellement, elle est dirigée par Nicolae Prelipceanu (poète et publiciste) qui en est le rédacteur en chef, et Marian Drăghici (poète) – rédacteur en chef adjoint.

Chose significative dans le «contexte» fondanien: la revue et son équipe soutiennent vigoureusement notre programme de publication «Restitutio Benjamin Fondane». D’ailleurs, l’an dernier, à la même époque, la revue publiait quatre chapitres (sauvés comme par miracle) de notre traduction du livre Rimbaud le voyou. Et ce sont ces gestes-là qui comptent à la toute fin de l’histoire. 

Gratias agimus.

 Luiza Palanciuc

 couverture_Viata_Romaneasca_8_9_2009

Nicoleta Dabija

„CEVA ÎN PLUS“ ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA 

Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreţinute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir) [1] am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forţa lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversaţie [2]. Noutatea acestor discuţii se concretizează în performanţa detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâm­plările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curăţarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversaţiile prezente fac drumul înapoi.

« Lire la suite »

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | redeschidere ■

10 septembre 2009 § Poster un commentaire

 

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

■ Colloque DISLOCATION CULTURELLE | 1-3 octobre 2009 ■

5 septembre 2009 § Poster un commentaire

Colloque International

Dislocation culturelle et construction identitaire

en littérature et dans les arts,

organisé par le Centre Ecritures

de l’Université Paul Verlaine-Metz 

UFR Lettres et Langues

UPVM, 1-3 octobre 2009

« Lire la suite »

■ Appel à contribution | date-limite: 1er octobre 2009 ■

2 septembre 2009 § Poster un commentaire

|Cf., chez Benjamin Fondane, le discours non prononcé au Congrès International des écrivains de Paris (1935), intitulé L’écrivain devant la Révolution, paru aux éditions Paris-Méditerranée, en 1997, dans la collection «Les pieds dans le plat», avec une préface de Louis Janover. Traduction intégrale en roumain disponible prochainement dans la revue Vatra et sur le site spécialement consacré à Benjamin Fondane, http://www.fondane.eu (pour l’heure, en attente d’ouverture)|

APPEL A CONTRIBUTIONS

S’opposer politiquement en Russie aujourd’hui,

diversité des formes et des pratiques 

Bruxelles, 11-12 mars 2010

Date limite des propositions: 1er octobre 2009

Université Libre de Bruxelles

CEVIPOL

11-12 mars 2010

Vingt ans après la réforme de l’article 6 de la Constitution soviétique abolissant le rôle dirigeant du Parti communiste, où en est le pluralisme politique dans la Russie d’aujourd’hui?  

A mi-mandat de la présidence de Dimitri Medvedev et après les deux mandats de Vladimir Poutine durant lesquels une série de réformes institutionnelles est venue réduire l’espace d’expressions plurielles, comment se manifestent les oppositions politiques dans toute leur diversité?  

« Lire la suite »

■ Colloque LA TRAHISON | 18 septembre 2009 ■

1 septembre 2009 § Poster un commentaire

 La trahison au regard des sciences sociales

18 septembre 2009, Nancy (France)

La trahison est un phénomène peu traité par les sciences humaines et sociales. Peu d’ouvrages, d’articles ou de manifestations scientifiques sont en effet consacrés à cette question. Ceci est d’autant plus étonnant que la trahison est un phénomène omniprésent, jalonnant aussi bien notre vie quotidienne que notre histoire collective ou notre imaginaire social.

En proposant un état des lieux des recherches menées sur la trahison dans le champ des sciences sociales, ce colloque ambitionne donc de combler quelque peu le déficit de connaissances qui prévaut actuellement sur ce sujet. Cette journée sera donc l’occasion de confronter analyses, enquêtes et perspectives disciplinaires sur la trahison. Ses principales formes et représentations sociohistoriques seront ainsi évoquées, de même que les figures qui l’incarnent, d’hier à aujourd’hui.

 Ce colloque est organisé conjointement par:

  • Laboratoire Lasur 2L2S Nancy-Université
  • Laboratoire Cultures et Sociétés en Europe – Université de Strasbourg
  • CENDIS (Centre de documentation et d’information interuniversitaire en sciences sociales), Université Libre de Bruxelles

|Programme du Colloque| 

■ Colloque du GDR | 22-23 octobre 2009 ■

30 août 2009 § Poster un commentaire

Colloque du Groupement de Recherche | 22-23 octobre 2009 |

Colloque du Groupement de Recherche | 22-23 octobre 2009 |

 
Les entreprises françaises, l’Occupation et le second XXe siècle
Dixième Colloque du Groupement de Recherche (GDR) 2539 du CNRS

Organisé avec le Centre Régional Universitaire Lorrain d’Histoire (CRULH)

EA 3945 de l’Université Paul Verlaine de Metz

22-23 octobre 2009
Metz (Moselle)
Université Paul Verlaine

Ce colloque qui clôt les huit années d’activité du GDR s’interroge sur l’impact et les conséquences à plus long terme qu’ont pu représenter, pour les entreprises, la Seconde Guerre mondiale et l’Occupation. Il articule ainsi le temps court (1940-1944), celui des contraintes propres au régime de la guerre, au temps plus long qui lui succède et qui voit émerger et se développer des relations économiques stables entre les anciens ennemis. La moyenne durée apparaît propice à l’analyse des conséquences en termes de production, de marchés, d’organisation et de financement des entreprises. Il s’agit de poser la problématique de la guerre comme facteur de mutation, sous des formes multiples et peut-être divergentes selon les acteurs ou les secteurs, au niveau des entreprises.

« Lire la suite »

■ Colloque «Écrire sous l’occupation» | 13-15 octobre 2009 ■

27 août 2009 § Poster un commentaire

Écrire sous l’occupation | Besançon, 13-15 octobre 2009

Écrire sous l’occupation | Besançon, 13-15 octobre 2009

 

Écrire sous l’occupation

Du non-consentement à la résistance

France-Belgique-Pologne, 1940-1945 

Besançon

13-15 octobre 2009

Colloque international organisé par:

(Centre d’histoire et de recherches sur la Résistance)

Qu’est-ce qui pousse les femmes et les hommes à écrire pour dire leur «mal vivre» de l’occupation et leur refus de s’en accommoder qu’ils prennent la forme du non-consentement ou qu’ils aillent jusqu’à la résistance? L’écriture est ici considérée dans ses multiples formes: écrits de la Résistance organisée (notes intérieures et publications clandestines); écrits privés (correspondance personnelle ou journal intime); écrits de fiction (romans et poésie); écriture savante (des journalistes et écrivains) et écriture populaire (graffiti, poésie spontanée, chants des maquis).

Pour saisir la fonction et la signification de l’écriture sous l’Occupation, deux approches sont combinées (et deux champs disciplinaires associés). Une approche par la langue, comme phénomène linguistique, instrument de communication et comme expression littéraire avec le choix de l’imaginaire comme mode de transposition d’une expérience vécue et comme moyen d’évasion d’une réalité difficilement supportable. Une approche par l’histoire, comme appréhension d’hommes et de femmes dans la société de leur temps avec son contexte spatio-temporel bien particulier; histoire qui privilégie les dimensions sociopolitiques, culturelles et anthropologiques.

La dimension européenne (France, Belgique, Pologne) est nécessaire pour saisir les variants et invariants de l’écriture dans des conditions d’occupation et des contextes culturels nationaux très divers.

« Lire la suite »

■ Bourses Mellon | candidatures: septembre 2009 ■

25 août 2009 § Poster un commentaire

 

Mellon

The Andrew W. Mellon Foundation East-Central European Research Fellows Program

Créé en 1993, grâce au soutien de la Fondation Andrew W. Mellon, représentée par le Council of American Overseas Research Centers (CAORC) à Washington, le programme Mellon permet d’accueillir des chercheurs d’Europe centrale et orientale pour des séjours de recherche dans des instituts d’études avancées (IEA) en Allemagne, Autriche, Espagne, France, Grande-Bretagne, Grèce, Inde, Israël, Italie, Jordanie, Norvège, aux Pays-Bas, en Turquie et au Yémen.

« Lire la suite »

■ Marcel Janco | Portrait d’homme ■

11 août 2009 § 1 commentaire

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

 

Ce Portrait d’homme [Portret de bărbat] peint par Marcel Janco [Iancu] (1895-1984) se trouve à Bucarest, au Musée National d’Art de Roumanie [Muzeul Naţional de Artă al României], dans la galerie réservée à l’époque moderne.

Il s’agit d’une peinture à l’huile datée des années 1922-1924. Mis à part le nom de l’artiste et le titre, la légende collée à côté du tableau ne donne aucune autre indication.

Dans le catalogue des œuvres, on apprend que, le 17 mai 2004, cette toile a été classée « trésor [tezaur] du Musée », sous le numéro 2257 et le numéro d’inventaire: 8389 / 72867.

Une brève description du tableau, rédigée par « Maria Diana » [on ignore s’il s’agit d’un nom complet ou de deux prénoms féminins], accompagne la fiche :

Iancu se prevalează de trăsăturile specifice chipului acestui bărbat, amplificându-i nasul, deformându-i gura şi accentuându-i strabismul. Bărbatul pare un personaj de circ, un arlechin, pentru că Iancu l-a ilustrat cu un guler alb, rotund, cu trei nasturi negri în faţă. Fundalul prezintă o reţea de structuri geometrice al căror rol este de a face legătura cu volumele ascuţite ale feţei. Cromatica este vie, în care roşul, galbenul şi albastrul au o pondere egală.

Janco s’appuie sur les traits particuliers du visage de cet homme : forcit les traits du nez, déforme la bouche et accentue son strabisme. L’homme semble être un personnage de cirque, un arlequin, puisque Janco le peint avec un col blanc, ras du cou, trois boutons noirs devant. L’arrière-fond montre un entrelacs de structures géométriques dont le rôle est de faire le lien avec les volumes aigus du visage. Chromatique vive, dans laquelle le rouge, le jaune et le bleu sont à poids égal.

La salle 6 dans laquelle se trouve le tableau a un panneau en plein centre : il sert de mur d’exposition. De sorte que, lorsque l’on arrive, le tableau n’est pas immédiatement visible : on doit contourner le panneau.

Ce que nous avons fait. Comme tout visiteur normalement constitué.

C’est alors que le tableau surgît devant nous.

C’était Fondane.

 

Du moins, c’est ce que nous aimerions croire. Mais sans doute voyons-nous Fondane partout… Il se peut, il est même quasiment certain – à en croire la fille de Marcel Janco – qu’il s’agisse, en fait, du beau-frère de Janco, l’écrivain Jacques Costin, le frère aîné de Clara Goldschlager, que Marcel Janco épousa en deuxième noce (en 1930). Merci à Monsieur Radu Stern pour toutes ces précisions.

Ceci étant, il nous reste le dessin ci-dessous : daté, titré. Et le trouble – profond, vertigineux – que la ressemblance des deux œuvres provoqua en nous.

 

Luiza Palanciuc et Mihai Sora  

  

 
 

 

 

 

 

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

 

 

 

Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/
 
 
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Rimbaud le voyou | traduction en roumain ■

11 août 2009 § Poster un commentaire

  Rimbaud vântur­ă-lume  

 

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franţa, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărţi din Franţa [1]). Un fragment din carte va fi publicat, graţie lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’être (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul iniţial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël [2]. Ea va purta o dedicaţie către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud:

…Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions…

Fondane avea intenţia să publice o a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soţiei sale, Geneviève Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observaţie:

„Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul iniţial să fie păstrat aproape intact.“

Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefaţa la ediţia a doua a cărţii, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediţia prezentată de Michel Carassou, apărută în 1979, la editura Plasma.

       couverture_Viata_Romaneasca_2008      

       « Lire la suite »

■ Benjamin FONDANE – L’Exode (Super flumina Babylonis) ■

8 août 2009 § Poster un commentaire

• | Événements culturels |

Lecture publique de L’Exode (Super flumina Babylonis), de Benjamin Fondane, dans le cadre des Rencontres fondaniennes, à Charny (France), le 5 août 2009.

  • Coordination du projet :

Patrick Masson et Luiza Palanciuc

 

Les Rencontres fondaniennes ont pour vocation la conservation et la mise en circulation du patrimoine (intellectuel et moral) légué par Benjamin Fondane : directement – à son épouse, Geneviève Fondane, née Tissier (voir, à ce sujet, son testament littéraire, attaché à la dernière lettre envoyée du camp de Drancy, le 29 mai 1944) ou indirectement, à travers ses écrits, ses prises de position publiques ou privées (par exemple Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, texte publié par Jean Grenier dans le volume collectif L’Existence, aux Éditions Gallimard, en 1945).

Débats, analyses, lectures, séminaires et colloques, projets et remise(s) en question, les Rencontres fondaniennes sont ouvertes aux chercheurs, comme à tous ceux qui souhaitent approfondir leurs connaissances sur la vie et l’œuvre de Benjamin Fondane. Cette année, les Rencontres ont eu lieu à Charny (France), dans une belle demeure du XVIIe siècle.

 

Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

 

■ Geo BOGZA, Fundoianu | 1973 ■

7 août 2009 § 1 commentaire

 

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în mireasma atâtor podgorii şi livezi, în murmurul Bistriţei şi al Ozanei… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă:  – Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele…  Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă: – Sara pe deal buciumul sună cu jale… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, cu darul de a fi poet: – În târg miroase a ploaie, a toamnă şi a fân… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz. 

 

Geo Bogza, Fundoianu, 1973

 

« Lire la suite »

Où suis-je ?

Catégorie Événements culturels sur INSTITUT FONDANE.