B. Fundoianu – inedit : „Eminescu şi războiul“ | 1918

15 janvier 2012 § Poster un commentaire

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

Există un destin al manuscriselor lui Fondane, iar el este indisociabil legat de al său, personal, dar într-un mod paradoxal (i.e. de semn contrar): grija ordonării textelor, a conservării variantelor succesive, ca şi febrilitatea redactării nu au avut un corespondent, cât de vag, în posteritatea lui Fundoianu; manuscrisele au fost risipite, publicarea ineditelor a fost (şi este încă) precară, aleatorie, fără vreo legătură cu regulile clasice, riguroase, ale editării unui text.

« Lire la suite »

Tudor Arghezi – Numerus clausus | 1923

25 août 2011 § 2 Commentaires

© Ruth Thorne-Thomsen | Levitating man | 1983

.

.

.

De la relation, souvent tendue, entre Fondane et Arghezi, il ne reste que peu de textes, éparpillés dans les revues roumaines. Sans doute Fondane sait-il priser le poète accompli qu’est déjà Arghezi dans les années trente (Cuvinte potrivite paraît en 1927; Flori de mucigai – en 1931). De même, Arghezi a dû bien sentir la fébrilité de l’impatient Fundoianu, si présent lui-même dans les périodiques roumains avant son départ pour la France, en 1923. Il faudrait cependant se demander si la tension et l’échange pour le moins coloré qui eut lieu entre les deux hommes ne sont pas davantage les signes d’une reconnaissance réciproque, plutôt qu’un malentendu foncier, touchant aux fondements de l’acte créateur et à ses contraintes ontologiques. On ne connaît que trop bien la plume acérée – aisément venimeuse – de l’éditorialiste Arghezi (v. l’accueil qu’il fit au roman Ion de Liviu Rebreanu, le traitement réservé à Brătescu-Voineşti et à bien d’autres). On connaît aussi la passion et la ferveur de Fondane lorsqu’il est amené à défendre ses idées. L’un comme l’autre détestent la mauvaise foi, les sanctifications hâtives ou sans raison valable. Pour autant : ayant eu la chance d’une longue vie (1880-1967), Arghezi a pu voir son nom entrer sur la liste des classiques – canons, modèles à suivre et autres apostilles en ce genre.  C’est loin d’être le cas pour Fondane – en France comme en Roumanie. Mais leurs similitudes surpassent cette validation extérieure, ainsi que leurs quelques différends plus ou moins rhétoriques. Demeure la lucidité dans l’analyse des faits de société. Exempli gratia : cet article paru en 1923, au sujet de la requête des étudiants à fixer le numerus clausus pour les étrangers dans les écoles roumaines.

Luiza Palanciuc

 

O inspiraţie parazitară a determinat studenţimea să ceară mărginirea numărului străinilor în şcolile româneşti. Sunt două feluri de streini în sensul secret al acestei noţiuni: sunt evreii, care legalmente nu mai sunt străini, şi străinii adevăraţi, care vin să înveţe carte românească. Studenţii români interzicând străinilor să înveţe şi să răspândească limba românească! « Lire la suite »

Constantin Stan – Trăieşte şi mergi mai departe (fragment) | 2009

21 août 2011 § Poster un commentaire

© Vladimir Veličković

.

.

.

,,Cel care eşti acum este acela care ai fost, răspunde ea, cel care vei fi în viitor este reprezentat de ceea ce faci acum, înţelegi, rezultatele faptelor noastre se rumenesc încet, afectându-ne mult după ce am uitat şi că le-am făcut, fiecare faptă se întoarce la noi, trăgând după ea şi silueta urii de sine, dar siluetele alea aparţin trecutului, dragul meu, durerea pe care o simţi acum este forma consecinţelor, fructul lor ajuns la maturitate, iar partea bună a acestui lucru este aceea că momentul de faţă reprezintă sfârşitul drumului.“

Zeruya Shalev

 

…uitându-mă în lungul străzii, în acea zi toridă de vară, am simţit că de fapt totul e inert, fără viaţă, împietrit ca după un mare cataclism, « Lire la suite »

■ Mihai Eminescu sur l’abécédaire de Vasile Petri (1878) ■

15 juin 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Alphabet | 2011

Rappel de ce que furent, dans les années troubles de la Roumanie pré-moderne, les interventions dans la presse de Mihai Eminescu (1850-1889). Cette fois, sur l’abécédaire de Vasile Petri, dont Eminescu n’hésite pas à faire l’éloge et à souligner sa concordance avec les exigences de l’«écritologie» (apprentissage de la lecture par l’écriture). L’article est à considérer avec les précautions d’usage (pour éviter tout anachronisme et jugement de valeur a posteriori). Eminescu insiste sur la pratique pédagogique, fait la distinction entre les différentes orthographes en vigueur à l’époque et souligne les problèmes liés à la prononciation. Il plaide résolument pour l’unité orthographique de la langue roumaine et pour la séparation, ferme et sans ambigüités, de la science philologique, en tant que discipline abstraite, soumise à des lois générales, d’avec l’écriture proprement dite, laquelle «doit être facilement accessible au peuple entier».

Luiza Palanciuc

[en roumain]

MIHAI EMINESCU

NOU A-B-C-DAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI

 

Sîbiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Preţul 25 cr. v. a.

Abcdarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învăţării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învăţând de timpuriu a scrie, şi anume deodată cu cititul, şcolarii sunt de-a pururea activi şi, pe când învăţătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintaţi, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învăţării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea şi se întroduce de sine insonarea.

« Lire la suite »

■ E. M. Cioran – fêlure ■

27 mai 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Cioran : fêlure | 2011

Tout à coup, je me trouvai seul devant… Je sentis, en cet après-midi de mon enfance, qu’un événement très grave venait de se produire. Ce fut mon premier éveil, le premier indice, le signe avant-coureur de la conscience. Jusqu’alors je n’avais été qu’un être. À partir de ce moment, j’étais plus et moins que cela. Chaque moi commence par une fêlure et une révélation.

©

  • Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 245.
  • Image : Luiza Palanciuc, Cioran : fêlure, 2011.

■ E. M. Cioran – Hamlet ■

27 mai 2011 § 1 commentaire

© Luiza Palanciuc | Cioran : (en) Hamlet | 2011

Durant les longues nuits des cavernes, des Hamlets en quantité devaient monologuer sans cesse, car il est  permis de supposer que l’apogée du tourment métaphysique se situe bien avant cette fadeur universelle, consécutive à l’avènement de la Philosophie.

©

  • Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 30.
  • Image : Luiza Palanciuc, Cioran : (en) Hamlet, 2011.

■ E. M. Cioran – froid ■

25 mai 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Cioran : froid | 2011

J’étais en parfaite santé, j’allais mieux que jamais. Tout à coup, un froid me saisit pour lequel il me parut évident qu’il n’y avait pas de remède. Que m’arrivait-il ? Ce n’était pourtant pas la première fois qu’une telle sensation me submergeait. Mais auparavant je la supportais sans essayer de la comprendre. Cette fois-ci, je voulais savoir, et tout de suite. J’écartai hypothèse après hypothèse : il ne pouvait être question de maladie. Pas ombre d’un symptôme auquel m’accrocher. Que faire ? J’étais en pleine déroute, incapable de trouver ne serait-ce qu’un simulacre d’explication, lorsque l’idée me vint – et ce fut un vrai soulagement – qu’il ne s’agissait là que d’une version du grand, de l’ultime froid, que c’était lui simplement qui s’exerçait, qui faisait une répétition…

©

  • Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 225-226.
  • Image : Luiza Palanciuc, Cioran : froid, 2011.

■ E. M. Cioran – éboulement ■

24 mai 2011 § 4 Commentaires

© Luiza Palanciuc | Cioran : éboulement | 2011

La «prière ininterrompue», telle que l’ont préconisée les hésychastes, je ne pourrais m’y élever, lors même que je perdrais la raison. De la piété je ne comprends que les débordements, les excès suspects, et l’ascèse ne me retiendrait pas un instant si on n’y rencontrait toutes ces choses qui sont le partage du mauvais moine: indolence, gloutonnerie, goût de la désolation, avidité et aversion du monde, tiraillement entre tragédie et équivoque, espoir d’un éboulement intérieur…

©

  • Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 181.
  • Image : Luiza Palanciuc, Cioran : éboulement, technique mixte (encre de Chine et montage numérique), 20 x 30 cm., 2011.

■ Fondane et le «dieu malin» | extrait | 1940 ■

22 mai 2011 § 1 commentaire

© Ben Ali Ong | Refluent Hours |

…clin d’œil sur les plaisirs (et les embûches) de la traduction, cet extrait de l’œuvre philosophique de Fondane.

Si quelque dieu malin, comme Descartes en a supposé un pour les besoins de sa dialectique, se fût proposé, dans un dessein qui nous échappe, de contredire l’un après l’autre tous les fondements de notre pensée logique et, en ayant conçu un schème parfait, l’eût placé dans un être humain afin d’établir la preuve qu’une telle pensée peut être adéquate aux choses, et un tel être viable – il n’eût put imaginer un tel type plus idoine à réaliser ce plan que celui que la «nature» nous a offert d’elle-même, semble-t-il, en créant l’homme primitif.

Dacă vreun (dumne)zeu viclean, aşijderea celui pe care Descartes şi-l închipuise pentru nevoile dialecticii sale, şi-ar fi propus, în vederea unor ţeluri care nouă ne scapă, să contrazică, unul după altul, toate temeiurile gândirii noastre logice şi, concepând o schemă desăvârşită, ar fi aşezat-o într-o făptură omenească, pentru a dovedi că o asemenea gândire se potriveşte cu lucrurile şi poate fiinţa într-o făptură, – n-ar fi izbutit să imagineze un tip mai potrivit să ducă la îndeplinire un atare plan, decât acela pe care „natura“ ni-l oferise, cu de la sine putere după cât se pare, creând omul primitiv.

  • Image : © Ben Ali Ong, Refluent Hours 4, 5, 6, triptych, 100×70 cm. each, United Galleries, Australian Contemporary Artwork.
  • Texte : Benjamin Fondane, extrait de l’article «Lévy-Bruhl et la métaphysique de la connaissance», paru dans la Revue philosophique de la France et de l’étranger, Paris, Alcan/Presses Universitaires de France, CXXXIX, janvier-juin 1940, p. 312 (sixième partie).
  • Traduction en roumain : Luiza Palanciuc & Mihai Şora (à paraître).
Pour citer cet article:
Gratias agimus.

■ Benjamin FONDANE, Inconvénients de la primauté de l’économique (1935) ■

14 avril 2011 § Poster un commentaire

© Pierre Alechinsky | 1979 |

 

 

|…| C’est dire que l’économique est une découverte, une acquisition, un instrument admirable forgé par l’esprit ­né, comme toutes les choses de l’esprit, de son infinie et patiente application sur le hasard et la matière.

 

  • INCONVÉNIENTS DE LA PRIMAUTÉ DE L’ÉCONOMIQUE

 

« Lire la suite »

■ E.M. Cioran sur Mircea Vulcănescu (extrait) ■

16 janvier 2011 § Poster un commentaire

Mircea Vulcănescu | Autoportrait | 11 mai 1932

 

Plus je pense à votre père, plus il m’apparaît qu’il était, lui aussi, une exception vertigineuse, qu’il devait également avoir éludé par quelque miracle notre commune malédiction. Il peut sembler insensé d’affirmer, à propos d’un esprit véritablement universel, qu’il n’avait pas goûté au fruit maudit. Cela doit être vrai pourtant, car son savoir prodigieux était doublé d’une pureté telle que je n’en ai jamais rencontré de semblable. Le péché originel, évident en nous tous, n’était pas visible en lui, en lui qui était si bien en chair et en qui, paradoxe merveilleux, s’abritait l’évadé d’une icône. […] Je ne veux pas faire de votre père un saint, mais il l’était en quelque sorte.

 

  • Texte: E.M. Cioran, Lettre à Elena-Maria Viorica (Vivi) Vulcănescu, 1973 (extrait)
  • Image: Mircea Vulcănescu, Autoportrait, 11 mai 1932 (copie d’après l’original envoyé à Cioran)
Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/
Gratias agimus.

■ B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE : 14 noiembrie 1898 ■

14 novembre 2010 § 2 Commentaires

 

souvenez-vous seulement que j’étais innocent

atât să v’amintiţi : că n’aveam nicio vină

|B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE|

|Iaşi, 14 noiembrie 1898 – Auschwitz-Birkenau, 2/3 octombrie 1944|

■ F. Brunea-Fox către Benjamin Fondane (fragment) ■

22 avril 2010 § Poster un commentaire

| F. BRUNEA-FOX |

 

          Dragă Mieluşon –

          am primit cartea ta şi m-am regalat. Mărturisesc – şi mă ştii cât îs de sfios şi rezevat la gratulări literare – de mult n-am simţit o mai mare bucurie şi o mai profundă mulţumire. Alături de excepţionalele calităţi poetice, am găsit în poemele tale, trecând chiar peste ceea ce constituie arta lor perfectă – omul, litrul de sânge şi gogoloşul de inimă, struna de nerv şi bucata de creier, fierbând, vibrând aburite de suferinţe şi fremătând de iluzorii voluptăţi, întâlnite, vai, atât de rar în poezia de după război, sacrificată recei sau nesăbuitei estetici de cenaclu, campionatului lexic, aventurii verbale. E un dar incalificabil pe care ni-l faci, o îmbrăţişare sacră prin umanitatea ei. Un dar ce umple singur anii neuniţi măcar (peste o dragoste nealterată) cu inele epistolare – sunt măcar trei mii de zile de când nu ne-am răcorit cu batista unui plic preţuind (?) cât un lung comerţ de efuziuni, corespondenţă sau altă satisfacţie de aceeaşi calitate. Te pup.

          Am ajuns la vârsta, dragă Mieluşon, când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gâdilitura primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre, dacă nu conţin complementul unei umanităţi, bacilul unei dureri, palpitaţia unei ruperi interioare. De aceea am băut din cartea ta o licoare tristă, tonică însă pentru încrederea ce ne-a hărăzit-o în speţa capabilă să plângă de suferinţă, dar să şi râdă de bucurie, de bucuria în stare să anime cine ştie ce bună cauză omenească. Numai ea e în măsură să dureze pe mormane de regrete şi deziluzii, edificiul fericitor. Da, în poemele tale am găsit aceste speranţe. Dacă ai vrea să le dezghioci de coaja lor cenuşie! Dacă ai vrea să le călăuzeşti spre un destin care să dea satisfacţie şi omului şi artistului! Eşti capabil de toate posibilităţile. Ce păcat că nu suntem împreună! Poate te-aş convinge să-ţi arzi filozofii. Poate i-aş arde eu. Te-aş lipi de viaţă, de alta, de obrazul mulţimii, de foşnetul ei fără izbăvire, de inima ei orfană. Reflecţii pe marginea poemelor tale… Succint, o fişă a mea, inedită probabil pentru tine. De mult nu mai râd şi nu mai plâng singur, sau degeaba.

          Într-adevăr ne aparţinem numai nouă?

 

  • [LP & MŞ:] Fragment dintr-o scrisoare a lui F. Brunea-Fox către Benjamin Fondane, nedatată, apud volumul Iubite Fondane… Scrisori inedite [F. Brunea-Fox, Ion Călugăru, Ion Minulescu, Saşa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca], Ediţie îngrijită de Michel Carassou şi Petre Răileanu, Coperta, concepţia grafică şi redactor de carte: Nicolae Țone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998, p. 81-82. | Am adaptat textul scrisorii lui F. Brunea-Fox la ortografia în vigoare. |

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■

16 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.
– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,
încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…
Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,
tihnit jocul de şah, un pion înainte,
danţ în salon care străpunge carnea
cu iz dulceag de tropice…
 
Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,
pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,
oameni stând drepţi: se tem să şadă,
conclav de strigoi în picioare
ţipă: «Cât dai pe mine?
Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,
atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,
justiţia la preţ redus,
sfinţenia – trei parale,
pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,
cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Fondane la NEC | Marţi, 15 decembrie 2009 ■

14 décembre 2009 § Poster un commentaire

 

 

■ Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009 ■

10 décembre 2009 § Poster un commentaire

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

18 novembre 2009 § Poster un commentaire

Afis_Mihai_Sora_O_filosofie_a_bucuriei_si_a_sperantei

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

Fondane y sera. 

 PREMIILE_ELEUSIS_IASI_13_14_noiembrie_2009

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu ■

2 novembre 2009 § 5 Commentaires

VULCANESCU_Mircea

Mircea Vulcănescu | 1904 – 1952 |

Mihai Şora

Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

 

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

 

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. inoctavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Sursa fotografiei lui Mircea Vulcănescu: Ziarul Lumina

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu ■

1 novembre 2009 § 1 commentaire

 VULCANESCU_Mircea_1_noiembrie_2009

 
 

Partea I

 

Partea a II-a

 

/Pagină în construcţie. Vă rugăm să reveniţi. Mulţumim./

 

Ienjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Leonid Dragomir – Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009 ■

14 octobre 2009 § Poster un commentaire

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei

.

.

.

APARIŢIE

Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009 [Redactor: Mădălina Ghiu, coperta: Radu Răileanu].

Prezentarea editorului:

Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează.

Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

 

Filosofia lui Mihai Şora este, în latura ei ontologică, dar şi în cele ce ţin de etică, axiologie, antropologie, poietică sau politică, construită pe tensiunea dintre a fi şi a avea. „Răstignit“ pe cele două planuri corespunzând acestor verbe, omul are de dus la îndeplinire două sarcini adesea contradictorii: una ţinând de autorealizare, de împlinire fiinţială sau „mântuire ontologică“, alta, secundă ca importanţă, dar prealabilă în ordine temporală, de asigurare a condiţiilor în vederea celei dintâi.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între «da» şi «nu». Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)

.

 
 
.
 

Pentru a cita această pagină: Restitutio Benjamin Fondanehttp://fondane.net

 Gratias agimus.

.

.

.

 
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■

20 septembre 2009 § Poster un commentaire

Miliţa Petraşcu | Phedra |

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

« Lire la suite »

Protégé : ■ Benjamin FONDANE către Georges Ribemont-Dessaignes | 1943 ■

11 septembre 2009 Saisissez votre mot de passe pour accéder aux commentaires.

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

■ B. FUNDOIANU – Literatura de mâine | 1919 ■

3 septembre 2009 § Poster un commentaire

Michel MADORE | Si tu écris, ton visage s'efface... | 2000

Michel MADORE | Si tu écris, ton visage s'efface... | 2000

Omul nu vrea să fie ignorant. Există mediocru, ca să poată cugeta mediocru, şi gândirea lui aruncă vorbe, cum arunci mei pentru canari. Omul cugetă. Dar cugetarea lui duce ca o şopârlă de cărare: până la prăpastie. Prăpastia ar putea fi urâtă. Şi ar putea fi adâncă. De aceea începem metafizica. Domeniul e larg ca un haos. E bună ipoteza şi bună conjectura. Bună simpla imaginaţie şi simpla presupunere. În lumea literară nu trage nimeni la răspundere. Aşadar, vom scri[e] despre literatura de mâine.

*

S-o luăm de la titlu: Literatura de mâine. Dar ce e literatura de azi? Dar ce e literatura de ieri? Nedumerire. Asta nu ne poate împiedica totuşi să scri[e]m despre cea de mâine! Obiceiul e vechi ca omenirea.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Voroava | 1921 ■

2 septembre 2009 § Poster un commentaire

Jan Theodore TOOROP | A farmer returning home | 1886

Jan Theodore TOOROP | A farmer returning home | 1886

 

Ultima zi, ultima filă de peisaj. Plec – cum am plecat de atâtea ori, cu sentimentul unei mâţe pentru casa veche, pentru locul statornic.

Oriunde ar duce şina, gara e întotdeauna cenuşie.

Aş vrea să plec pururi şi totuşi aş voi să stau pe loc. Am obiceiuri de vegetal. Nu aştept alte peisaje, fiindcă peisajul va fi totdeauna acelaşi. Ştiu prea bine că eu creez peisajul. Şi asta mă indispune. Dumnezeu provizoriu, cunosc legile şi cunosc misterele; le am în mine. Dar aş voi să fiu un cocostârc, putred de bălţi şi de reumatisme, cocostârc călător şi sentimental. Peisajul acesta există cum îl văd eu şi fiindcă îl văd eu; mă supără lipsa lui de personalitate.

Plecarea… Mucegai, toamnă, casă în găuri cu guzgani, ploaie lungă. Simt ploaia ca un coperământ. Prefer mişcării, imobilitatea. Imobilitatea nu e moarte. Moartea e tot în mişcare. Am privit odată curgerea unui râu şi creşterea unei plante. E trist să vezi un râu curgând şi, crescând, o plantă. Tristeţea îmi convine. Iubesc prea mult viaţa, ca să nu iubesc moartea.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Interviu cu un cuban | 1921 ■

1 septembre 2009 § Poster un commentaire

Wilfredo LAM | Sans titre | 1965

Wilfredo LAM | Sans titre | 1965

 

Există încă ţări aşa de înapoiate şi barbare, că ideile mai pot perturba viaţa socială şi strica odihna cinstiţilor autohtoni. Într-o ţară civilizată, ideea e un obiect de lux, ca şi ciorapul de mătase; exportul sau importul ei stă sub bunul plac al legilor; nu există editor, dar în schimb există cenzură. În Cuba, ţară barbară, deşi eminamente democratică, cetăţenii au rămas aşa în urmă, că o idee care năruie ordinea socială a statului cuban găseşte totuşi oameni care o citesc şi o consideră, o acceptă sau o refuză.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Succesele bergsonismului | 1921 ■

31 août 2009 § Poster un commentaire

Julien BENDA | © H. Roger-Viollet |
Julien BENDA | © H. Roger-Viollet |

 

Există un fel de critică practicată cu dezinteres şi impersonală. Critica aceasta contează cât un cântar şi cât un examen. Cărţile au totdeauna o valoare în sine şi una istorică. Critica, la rândul ei, după cum se va ocupa de unul sau celălalt atribut, va împrumuta procedee deosebite. Critica impersonală se ocupă de valoarea în sine a cărţilor: e inactuală. Cealaltă se ocupă de influenţa cărţii, ca de viaţa unei persoane urâte sau dragi, agreabile sau repugnante. Critica aceasta iubeşte cu exces sau urăşte. Sunt cărţi aproape de sufletul nostru, cu care am da mâna, prieteni. Sunt cărţi cu pielea ca aceea a unei femei iubite. Şi sunt cărţi care ne sunt antipatice şi duşmane, disonante şi ipocrite.

Cărţile sunt familia ta. Insociabil, o să le iubeşti pe toate, indiferent dacă-s scumpe sau proaste, indulgent pentru progenitura care are acelaşi cap ca al tău, urât, şi acelaşi suflet ca al tău, inferior. Sociabil însă, viaţa cărţilor tale se va dezagrega şi va trebui să sufere odată cu fiecare anotimp de idei alegerea cea nouă, selecţia şi dispoziţia ta.

Influenţa unei cărţi nu ţine de valoarea cuprinsă în text şi nici de geniul acolo închis. Sunt alte origini. Alte cauze. Genul acesta de critică se rezolvă (când se amestecă rudenia de temperament) în apologie şi se rezolvă (când se amestecă diferenţa) în pamflet. Cel mai bun prieten şi cel mai crâncen duşman sunt deopotrivă născuţi de cimentul afectiv din cartea sa. Sunt copiii supuşi ori rebeli ai sensibilităţei tale. Sunt familia ta. Sunt discipolii tăi. Sunt tu. Nu te feri de prieten, dar mai ales nu te feri de duşman. E cel care-ţi pricepe cel mai frumos opera. E cel care ţi-o citeşte cel mai îndărătnic.

Julien BENDA | dessin par Cassio Loredano |

Julien BENDA | dessin par Cassio Loredano |

 

Julien Benda scrie despre influenţa filosofiei bergsoniene un titlu: Succesele bergsonismului [1]. Cartea nu e o critică inactuală: dezminte titlul. Critica e mai mult o polemică, decât un examen: o interpretare. În fond, poate singura critică cu putinţă e critica aceasta, şi actuală, şi afectivă. În cărţile vechi înseşi, ducem aceleaşi afinităţi de temperament, şi aceleaşi repulsii, şi aceleaşi ranc[hi]une. Iluzia numai, sărmana, ne face glorios imparţiali. Şi critica aceasta umană are un sens care ne scapă. Apologia noastră poate fi o ghilotină şi ştreangul pe care îl oferim, un tramplin.

Cartea lui Julien Benda e o pildă. Una din multele care servesc textului principal ca o violenţă şi o contradicţie. Şi poate unul din cele mai reale succese ale bergsonismului este cartea de injurie: Succesele bergsonismului, de Julien Benda.

 Notă:

[1] Este vorba despre volumul Sur le succès du bergsonisme. Précédé d’une Réponse aux défenseurs de la doctrine, apărut la Mercure de France, în 1914.

Imagini :        

Julien Benda | © Agence Roger-Viollet |

 Julien Benda, văzut de Cássio Loredano

Text : B. Fundoianu, „Succesele bergsonismului“, articol publicat în revista Rampa din 5 august 1921, p. 1.

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/
 

Gratias agimus.

■ B. FUNDOIANU – Scuze lui Nietzsche | 1922 ■

28 août 2009 § Poster un commentaire

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

 

Într-un articol publicat, nu de mult, într-o revistă franceză, André Suarès cere scuze lui Nietzsche că, în vremea bătăliei, identificându-l cu sufletul german, l-a maltratat. Suarès nu revine asupra ideilor lui despre Nietzsche, – nu încetează de a-l crede german şi profund german – dar, în timp de pace, cu nervii osteniţi şi mintea clară, poţi accepta, fără superstiţie, tot ceea ce în timp de război găseşti urât şi duşman. Problema lui Nietzsche e aşadară condamnată perpetuu să revie la fie­care doi, trei ani, să se îmbrace în haina aceloraşi argumente, să însângere în unghiile aceleiaşi actualităţi, să reintre, pe urmă, în carnea aceluiaşi bronz. Fizionomia acestui profund german, îndrăgostit de toate clasicismele, sufletul acestui „monstru dionisiac“ (cum îl numea el pe Zaratusthra), care ura lirismul „voinţei de putere“, pe care îl credea „inestetica în sine“, stă în răspântia vieţei, ca o furioasă contradicţie, ca un hoit rămas în câmp, după bătălia imensă, între o fiziologie puternică şi un creier formidabil.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Note critice | 1922 ■

26 août 2009 § Poster un commentaire

 

Reprezentarea Lysistratei, de către o companie parti­culară (cu regia lui Karl Heinz Martin), te pune, timp de două ore, faţă în faţă cu Aristofan şi cu sforţarea de a imagina, în faţa presei, puterea de reacţiune a publi­cului atenian. Trebuie să se semnaleze că, la o piesă a „părintelui comediei“, publicul Europei nu râde. Să fie vina subiectului, destul de actual totuşi – mult mai actual (se pare) decât tragedia fără sens pentru „sufletele mo­derne“ a lui Oedip? Lysistrata emoţionează tot atât în vesel cât ar emoţiona Perşii lui Eschyl în dramă. Interesul lor nu trece dincolo de Atena secolului V.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – File | Odaia | 1921 ■

24 août 2009 § Poster un commentaire

DACOS | Fenêtre |

DACOS | Fenêtre |

 

Viaţa monacală trebuie să fie idiot de tristă. Judec asta după odaia mea, care e simplă. Înăuntru, mobila e de acaju şi-i cumpărată de la Iaşi, acum şaizeci de ani, când mătuşa mea s-a măritat. Tot de atunci, agăţate de pereţi, ca de o panoplie uzată, tablouri putrezesc de vechime. Tablourile evocă păingăni bătrâni şi ei de şaizeci de ani, dar mătuşa care e tânără, cum e tânără o iarbă în fiecare an crescătoare, îi culege în cârpe uscate şi-i aruncă pe geam, în curte, unde continuă printre urzici ţepoase, atele păpădiilor.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – File | 1921 ■

23 août 2009 § Poster un commentaire

DACOS | Etude pour les jours derniers |

DACOS | Etude pour les jours derniers |

 

Mă ţin minte pe aici de mic copil. Veneam vara, în vacanţă. Bunicii erau bătrâni şi buni, buni cum era căpriţa care creştea cu primăvara în curte şi care avea o neîngăduită lăcomie pentru frunzele lămâiului din oala roşie din salon. Bunicul alerga după căpriţă s-o bată şi aş fi vrut atunci s-o apăr – cum l-aş fi apărat desigur şi pe bunic, dacă aş fi prins-o pe căpriţă muşcând nalbele. Aveam impresia, poate eronată, că-mi sunt amândoi deopotrivă bunici. Aş vrea să notez astea cândva – poate în caietul ăsta, dar mai târziu – amintiri. Proastă şi tragică meserie aceea a scriitorului. Un gropar care pune ţărâna pe morţi, care-i dezgroapă, sau care apără, cu bravură, să nu se uzeze inscripţiile. Cărţile noastre sunt nişte cimitire.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Monologul nebunului | 1920 ■

22 août 2009 § Poster un commentaire

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

 

Copacii au înfrunzit fără număr la subţiori – şi frunzele au mâncat lumina copacului negru, în goana tânără după soare. Copacul e un animal social. Trăieşte în colonii – ca să nu afle că nu poate trăi singur, că nu poate gândi. Curge pe aproape un râu – sau pădurea a căzut frunzele pe mine. Vă salut, copaci, spectatorii mei întâmplători. Voi, sau alţii – mi-e totuna. Am nevoie de spectatori ca să pot exista. Sau ca să pot debita monologul: e acelaşi lucru. E existenţa voastră numeroasă şi absurdă – cât de bine o justific eu! Sunt singura voastră scuză – singura explicaţie. Sunteţi mulţi ca să se observe bine că sunt unul. Insensibilitatea voastră: dovada sensibilităţii mele. Existenţa voastră: e simpla necesitate logică. Îmi trebuie un contrast – ca să par deosebit şi atitudinea mea unică. Vă observ în fiecare zi stomacurile care primesc şi resping lumina. Viaţa voastră, în fiecare zi, identică. Frunza face azi ceea ce face mâine: integrează văzduh. O, te cunosc bine, copac! Am urmărit viaţa ta simplă. Cunosc obiceiurile tale de sexual. Cunosc complezenţa ta inutilă pentru păsările care-ţi gâdilă orgoliul ca să te vatăme cu lut. Te-ai identificat cu ele. Ai atâtea timpane, câte păsări. Şi-ţi ştiu neputinţa pentru râia omizilor din piele şi scărpinatul tău cu ploaie, şi religia ta pentru scumpul soare. Dar nu te observ pe tine – pentru tine. Nu te îmbogăţesc cu biografia ta. Mă îmbogăţesc pe mine. Trăiesc experienţa ta.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Bovarism | 1921 ■

21 août 2009 § Poster un commentaire

Alois RIEDL | Ohne Titel - Rot V | 2006

Alois RIEDL | Ohne Titel - Rot V | 2006

  

  

Titlul acesta, derivat din numele unei eroine populare a lui Flaubert, e aplicat într-un sistem de filosofie prea puţin cunoscut şi cu puţini sorţi pentru mai departe. Sistemul aparţine lui Jules de Gaultier şi se numeşte: bovarismul. Definiţia lui – facultatea pe care o are un individ sau un grup de a se crede altminteri decât este. Facultatea aceasta construieşte iluzia continuă, iluzia absurdă şi falsă, dar veşnic creatoare de acte noi, adică veşnic creatoare de realităţi de viaţă. 

Există un bovarism care e individual. Există şi un bovarism social. 

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Istoria „ideii“: o disociaţie fecundă | 1922 ■

20 août 2009 § Poster un commentaire

Andrea SCHNELL | Aus  der Serie Hansibriefe | 2007

Andrea SCHNELL | Aus der Serie Hansibriefe | 2007

 

Timp de secole, ideea, în înţelesul pur, de reprezentare mintală, păstrată în vocabularul platonician ca un termen opus celui de senzaţie, a fost crezută un fel de corp simplu, a cărui substanţă nu se poate spinteca sau disocia în alte corpuri. Poate Nietzsche a fost cel dintâi care a susţinut, cu  infinita lui supleţă, că o idee, sau o sumă de idei pot fi utile, atâta timp cât răspund unei trebuinţi precise şi a dovedit primejdia ideii, din clipa când conţinutul ei nu mai răspunde nici unei necesităţi, ci persistă, graţie unor justificări mereu înnoite, ale conţinutului. Ceea ce Nietzsche făcea în fapt era o simplă disociere a ideii (în speţă, a celei mai fecunde dintre idei: creştinismul) într-un conţinut şi o funcţiune şi ceea ce voia era să lege, indisolubil, conţinutul moralei creştine de funcţiunea ei religioasă ca, astfel, neputându-şi primeni imaginea veche cu o justificare nouă, să se condamne ea singură la pieire. Dumnezeu e mort – a strigat, cu bucurie, Zaratusthra –, dar era ceva din mitologia acestui Dumnezeu care nu murise. Nu, Dumnezeu nu murise; murise numai o virtualitate a lui, funcţiunea religioasă. Ce era mai semnificativ din conţinutul lui, ceea ce-l făcuse urât şi temut, rămăsese din el, ca o măduvă fecundă, dar îmbrăcase un alt aspect, o altă mască, o altă ipocrizie. Voltaire şi enciclopediştii i-au întins mâna, sub pretextul că este singura explicaţie cu putinţă a fenomenelor (dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat) şi, astfel, vechiul mit fu păstrat cu altă funcţiune: cea logică. Cu Kant, funcţiunea logică a Dumnezeului iudeu se prăbuşeşte, ca să-şi găsească, graţie lui, un alt cuib; sub firma de imperativ categoric, creştinismul găseşte un alt pretext de a trăi: funcţiunea morală.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – O funcţiune socială | 1921 ■

19 août 2009 § Poster un commentaire

Antoni TAPIES | Regalim | 1987

Antoni TAPIES | Regalim | 1987

 

Ar trebui mai des recitite cărţile vechi. Secolul nu îngăduie asta. Din spate, ca un văcar, el goneşte oamenii la păşunea comună şi-i obligă la cireadă. Funcţiunea contemplativului a devenit de aceea un obicei rar. Poate că a fost totdeauna rar contemplativul. El constituie, cu adevărat, o spărtură în mişcarea şi în viaţa socială, o discontinuitate.

Există însă o diferenţă între contemplativul la antici şi cel contemporan. La antici, geografia e mai redusă, comunicaţiile mai puţine, activităţile mai statornice, rasa mai proporţionată activi­tăţii. Am impresia că viaţa trebuie să fi fost mai înceată şi curgerea ei mai lină. De aceea, contemplativul ei nu este fără amestec.

Gânditorul este şi un politic, şi Sofocle, un triumfător la jocul olimpic.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Moartea: probleme vechi | 1922 ■

18 août 2009 § Poster un commentaire

Dimitrije Basicevic MANGELOS | Paysage de la mort | 1942-1944

Dimitrije Basicevic MANGELOS | Paysage de la mort | 1942-1944

 

Câţiva părinţi, nefericiţi de moartea progeniturii lor, sau câţiva romantici, disperaţi de moartea prieteniei lor, au scris lui Flammarion, astronom cunoscut european, cerându-i, insistent desigur, să le confirme cu dovezi existenţa vieţii de dincolo de viaţă.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Criza | 1922 ■

17 août 2009 § Poster un commentaire

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

 

Cu titlul Criza spiritului [1], în La Nouvelle Revue Française, poetul şi eseistul Paul Valéry încearcă câteva idei şi pretexte de studiu.

Paul Valéry socoate războiul european ultimul capitol la marea carte a civilizaţiei moderne şi crede că, din haosul care va urma, din contradicţie, va naşte surâsul altei civilizaţii. Aşa crede Paul Valéry. Sau e cel puţin probabil.

Pentru noi, care nu suntem auguri în critica evenimentelor, ni se pare ridicol să notăm sentimental şi repede. Cuvintele criză, decadenţă n-au nicio semnificaţie, atâta vreme cât sensul lor nu se sprijină pe o realitate calculabilă. Montesquieu a păţit în trecut experienţa asta tristă – deoarece a început istoria decadenţei romane din însăşi epoca ei de pace şi auroră. Exemplul lui, dacă nu există pentru Valéry, există pentru noi. E un obicei naiv pe care-l au oamenii de a voi să surprindă legile naturii încă în mişcare. Înainte ca fructul să fi căzut definitiv din pom, Newton n-ar fi îndrăznit teoria gravităţii. Să scoţi imediat din eveniment legile generale, scepticismul sau remediul e acelaşi nărav al oamenilor bolnavi care se pipăie după linguriţa cu doftorie dacă nu sunt încă teferi. Noi aşteptăm anotimpul în care fructele fenomenelor s-au copt în pomii aparenţei, ca să le putem judeca valoarea. Judecăm fructele dacă sunt muşcate de păduchi sau gustoase, din punctul de vedere al trebuinţei noastre, şi le judecăm indiferent, fenomene egale, în optica naturii.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Porcul | 1921 ■

17 août 2009 § Poster un commentaire

François POMPON | Truie | 1934

 

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■

16 août 2009 § 1 commentaire

Hanna Sidorowicz | Bibliothèque | 2009

.

.

Zilele aceste[a], rânduind din nou cărţile în rafturi, am găsit câteva exemplare bătrâne, de a căror utilă semnificaţie nu se mai ocupă nimeni. Cărţile aveau fila netedă sau poroasă, uscată şi măslinie, unele cu scoarţa din piele de viţel, altele zăvorâte cu clampe de metal. Vârsta cărţilor o puteai citi tot atâta în culoarea şi în silueta lor, cât şi în data apariţiei, prizărită, parcă ruşinos, în dosul copertei. Dar pe coperta lor figurează titluri curioase pentru cititorul de azi: édition interdite pour la France, sau indicaţii comerciale: se vend sous manteau. Cărţi de scriitori, ajunşi astăzi în panteonul naţiunilor, se tipăresc în Bruxelles în loc să se tipărească la Paris, iar când citeşti pe copertă că s-au tipărit la Londra, un simplu catalog de bibliofili te iniţiază că s-au tipărit de fapt la Geneva.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Probleme vesele: învăţământul | 1921 ■

15 août 2009 § Poster un commentaire

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

 

Stilpon: Tot instrucţiunea? Te-ai întrebat, Phileb, dacă ideile tale se pot transforma în acte şi ţi-ai spus vreodată că asta înseamnă apostolat?

Phileb: Nu râde, Stilpon! Oricât ai trăi singur, în republica de idei, ai nevoie câteodată să vorbeşti, să strigi. Sensibilitatea, ca şi trupul, are nevoi şi scurgeri. Vreau să fiu şi eu o furnică în furnicar, în măsura în care-l pot demoraliza. Tu vrei să menţii spectacolul. Eu îl creez.

Stilpon: A demoraliza – numai atât? Dar e cel mai mare serviciu pe care-l poţi face şi cea mai mare jertfă: a ta.

Phileb: Mi-am spus de multe ori, Stilpon, că nu sun­tem amândoi decât o singură fiinţă. Eşti sunetul meu raţional; sunt sufletul tău digestiv. Sunt ideile tale, pe care vreau să le transform în acte. Îmi dau seama cu cât le slăbesc valoarea logică. Îţi dai tu seama cu cât le cresc valoarea socială?

Stilpon: Îţi dau o idee, Phileb. Tu o transformi în dinamită. Îţi cedez, cu bucurie, titlul de creator. De altfel, ceea ce faci presupune o prezumţie: ideea se poate transforma în act.

Phileb: Tu nu crezi în asta, Stilpon?

(Fragment dintr-un dialog)

J’aimerais mieux que mon fils apprît à parler dans les tavernes que dans les écoles de la parlerie… 

Montaigne [1]

În câteva din cele mai ingenioase şi mai cunoscute poveşti populare – mă gândesc, de o pildă, la Harap Alb –, Făt-Frumos are de biruit, ca să poată pune mâna pe Cosânzeana sau pe Crăiasă, câteva obstacole, pe care numai povestea le putea inventa, căci numai ea le putea rezolva. I se pune un sac înainte, cu cenuşă şi cu nisip, i se dă o noapte de răgaz pentru muncă şi, până în zorii zilei, capul îi va sângera destrunchiat pe lespezi, ori două grămezi vor sta atent despărţite şi ager alese, firele de cenuşă şi firele de nisip. Lucrul e aşa de cu neputinţă, că eroul nu va rezolva niciodată singur sarcina, dacă n-ar fi prieten bun cu regele sau cu regina unei armii de furnici năvălite ca o sumedenie de puncte, să desfacă miop infimul de infim şi nisipul de nisip…

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Utopia organizată | 1919 ■

14 août 2009 § Poster un commentaire

 

Ideile profesorului Warburg, pe care le-am tradus recent şi comentat, ne-au pus în faţa celor două mari probleme: construirea Palestinei (adică: construirea unui stat nou) şi influenta socialismului în Palestina (adică: stricăciunea ori binele pe care o idee organizată îl poate face acelui stat pe cale de creare).

Nu vorbim de socialism numai ca de ceva sentimental. La noi, el a intrat în cunoaştere prin romanul lui Zola.

O masă infinită la care toată lumea o să mănânce – deci o să aibă idei – deci o să fie fericită. Dar pentru cititorul socialist, adică sentimental, ideile importă puţin; şi fericirea. El are convingerea că mâncarea le poate înlocui pe amândouă.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Respect cenzurei | 1919 ■

14 août 2009 § Poster un commentaire

Michael ELMGREEN & Ingar DRAGSET | Social Mobility | 2005

Michael ELMGREEN & Ingar DRAGSET | Social Mobility | 2005

 

Suntem mai mult decât subtili. Şi oamenii politici sunt subtili, şi partidele politice, guvernul şi Cenzura. Suntem o ţară de subtili. Aşa se face că gazeta unui partid care de curând găsise o „subtilitate constituţională“ pentru rezolvarea chestiei evreieşti, se supără acuma pe cenzura noului guvern că i-a şters un pasaj în care verifica „subtilitatea“ decre­tului-lege în aceeaşi eternă chestie evreiască [1].

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU – Metempsihoză | 1916 ■

13 août 2009 § 1 commentaire

Stani NITKOWSKI | Trajectoire, humilité, partage | 1998

Stani NITKOWSKI | Trajectoire, humilité, partage | 1998

 

În anul nu ştiu cât după hegiră. Zare largă, largă, neză­găzuită. Canaturi de argint înflorite cu boabe galbene de chihlimbar. Lumina fulguia agale pe drumul pe care un felah, clădit pe roib, se îndruma spre faraonicele piramide…

Soarele germea şi distila. Şi-n Nil, reptilă inelată, izvorâtă-n scorburi năpraznice de culmi, s-a îngropat şi-şi juca reflecte de bronz ca o comoară tăinuită.

Mergeam. Nu ştiam de unde vin şi unde merg; cum nu ştie nici izvorul, nici gazela, nici viermele. 

« Lire la suite »

■ Ces choses n’avaient ni commencement ni fin… ■

12 août 2009 § 3 Commentaires

Michal MACKU | Untitled |

Michal MACKU | Untitled |

 

Ces choses n’avaient ni commencement ni fin
cela ne finissait pas d’être
pas un trou, pas la moindre fissure
pas un visage lézardé!
les hommes se tenaient coude à coude, serrés,
comme pour empêcher qu’on y passe
pas une absence entre deux vagues
pas un ravin entre deux mots
pas un passage entre deux seins
lourds, gras,
et pourtant au travers de la muraille lisse
quelque chose suintait
l’écho ranci d’une fête étrange,
une sueur de musique,
les gouttes d’un sang frais qui caillait aussitôt
sur la peau morte du monde.
 

 

Image : Michal Macku, Untitled, Carbon print, No. 20 |30 x 35 cm.|

Texte : Benjamin Fondane, Au temps du poème, publié dans l’anthologie Le mal de fantômes, Édition établie par Pa­trice Beray et Michel Carassou avec la collaboration de Monique Jutrin, Liminaire d’Henri Meschonnic, Publié avec le concours du Centre National du Livre, Paris, Éditions Verdier, Collection « Poche », 2006, pp. 255.

Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

■ Correspondance Fondane-Maritain, page 169 ■

9 août 2009 § Poster un commentaire

| Correspondance Fondane - Maritain |

| Correspondance Fondane - Maritain |

■ Benjamin FONDANE – L’Exode ■

9 août 2009 § 3 Commentaires

 

L’EXODE

SUPER FLUMINA BABYLONIS

 
         
          Les dieux ont ordonné la mort
          de ces hommes afin d’être sujets
          de chants pour les générations à venir.
 

                                                  Homère

ET VOILÀ!

 

PRÉFACE EN PROSE

 
 
C’est à vous que je parle, hommes des antipodes,
je parle d’homme à homme,
avec le peu en moi qui demeure de l’homme,
avec le peu de voix qui me reste au gosier,
mon sang est sur les routes, puisse-t-il, puisse-t-il
ne pas crier vengeance!
L’hallali est donné, les bêtes sont traquées,
laissez-moi vous parler avec ces mêmes mots
que nous eûmes en partage –
il reste peu d’intelligible!

 

 

 

Zoran MUSIC | Nous ne sommes pas les derniers | 1975

Zoran MUSIC | Nous ne sommes pas les derniers | 1975

 
 
 
 
Un jour viendra, c’est sûr, de la soif apaisée,
nous serons au-delà du souvenir, la mort
aura parachevé les travaux de la haine,
je serai un bouquet d’orties sous vos pieds,
– alors, eh bien, sachez que j’avais un visage
comme vous. Une bouche qui priait, comme vous.
 
 
 
« Lire la suite »

Où suis-je ?

Catégorie Extraits |originaux| sur INSTITUT FONDANE.