Benjamin Fondane – Le poète et son ombre | Poetul şi umbra lui | fragment

28 novembre 2011 § 2 Commentaires

© Fondane văzut de Irina Banari | 2011 |

.

.

Dincolo de mine cu ochii’nchişi spre mine,
care-i izvorul cel dintâi, care-i tărâmul de pe urmă?

« Lire la suite »

Benjamin Fondane – „Exerciţiul spiritual“ | 1934 | traducere din limba franceză

18 septembre 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Jaillissante | 2011

.

.

. « Lire la suite »

Ion Mureşan – L’espoir | 2010 | traduction du roumain

17 septembre 2011 § 1 commentaire

© Mircia Dumitrescu

.

.

Mal. « Lire la suite »

Norman Manea (ed.) – Romanian Writers on Writing | 2011

31 août 2011 § Poster un commentaire

 

 

Romanian Writers on Writing

  • Norman Manea (editor)
  • Sanda Cordoş (editor)
  • Carla Baricz (translator)
  • Raluca Manea (translator)

Trinity University Press

Series: The Writer’s World | Publication Date: 2011 | 336 p. in

ISBN-10: 1595340823 | ISBN-13: 978-1595340825

                               

Book Description

 

Vanity doubled by vitality, vulnerability mixed in with force, and the fear of dissolution intimately linked with the desperate pride of defeating historical time confer upon Romanian literature a special tension, born from wandering and threat. The 81 writers gathered in Romanian Writers on Writing explore this unsettling tension and exemplify the powerful, polyphonic voice of their country’s complex literature. The Writer’s World series features writers from around the globe discussing what it means to write, and to be a writer, in other countries. The series collects a broad range of material and provides access for the first time to a body of work never before gathered in English, or, perhaps, in any language.

 

 

.

.

.

Dezbatere FONDANE – CINEAST, joi, 23 iunie 2011, ora 18, la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (Bucureşti)

22 juin 2011 § Poster un commentaire

.

.

.

„Epoca noastră şi-a zdrelit mâinile tot încercând să vină de hac multor lucruri: culturii, unei anumite idei despre om, lui Dumnezeu; toate operaţiile pe care le va fi încercat s-au soldat cu ruine şi cadavre; pe nesimţite, una după alta, instituţiile s-au văzut ameninţate, dacă nu chiar zdruncinate; dar, printre aceste degradări ale formei sale, ea a avut parte şi de o bucurie – una singură: aceea de a fi fost martoră la naşterea Cinematografiei!“

  • Benjamin Fondane, in „Prezentarea unor filme pure“ (fragment), 1929. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (2008)

.

.

.

■ Omaggio a Gérard de Nerval ■

5 juin 2011 § Poster un commentaire

© Armel Guerne | Nerval |

 
 
 
Io sono il Tenebroso, – Vedovo, – Inconsolato,
Il Prence d’Aquitania dalla Torre abolita:
L’unica Stella è morta, – e il mio Liuto stellato
Il Sole Nero della Malinconia addita.
 
« Lire la suite »

■ Ion Zubaşcu – in memoriam ■

30 mai 2011 § 2 Commentaires

© Luiza Palanciuc | in memoriam Ion Zubaşcu (1948-2011)

Ion Zubaşcu (1948-2011)

Chant Premier

| extrait traduit du roumain |

Je me trouve en perpétuel état de disponibilité. Durant des journées entières, devant mes enfants (au fait : j’aurais aimé avoir tous les enfants qu’un couple d’humains peut avoir dans une vie), je me glisse dans un rôle ou dans un autre, je me surprends commencer à jouer ce rôle, j’attrape au vol toutes sortes d’ondes, par je ne sais quelles antennes de cet appareil psychotronique que je suis.

J’ai appris tout seul à jouer de la plupart des instruments de musique, je m’en suis bricolé de nouveaux, sur lesquels j’ai fait exercer mes doigts de pied jusqu’à ce qu’ils soient aussi souples et mobiles que ceux des mains. J’ai ravivé le sens assoupi de mon odorat. Un été, pendant l’adolescence, je me suis retiré dans les montagnes de Tiblès et – avec quelques plantes et des fleurs sauvages aux parfums différents, pour chaque note musicale – je me suis faite une flûte de pan ; ainsi je courais dans les vallées, jouant de ma flûte, enivré par la musique des senteurs. Lorsque je suis redescendu à Dragomiresti, je ne supportais plus personne à mes côtés, pas même ma mère ou ma sœur Ileana.

« Lire la suite »

■ Fondane et le «dieu malin» | extrait | 1940 ■

22 mai 2011 § 1 commentaire

© Ben Ali Ong | Refluent Hours |

…clin d’œil sur les plaisirs (et les embûches) de la traduction, cet extrait de l’œuvre philosophique de Fondane.

Si quelque dieu malin, comme Descartes en a supposé un pour les besoins de sa dialectique, se fût proposé, dans un dessein qui nous échappe, de contredire l’un après l’autre tous les fondements de notre pensée logique et, en ayant conçu un schème parfait, l’eût placé dans un être humain afin d’établir la preuve qu’une telle pensée peut être adéquate aux choses, et un tel être viable – il n’eût put imaginer un tel type plus idoine à réaliser ce plan que celui que la «nature» nous a offert d’elle-même, semble-t-il, en créant l’homme primitif.

Dacă vreun (dumne)zeu viclean, aşijderea celui pe care Descartes şi-l închipuise pentru nevoile dialecticii sale, şi-ar fi propus, în vederea unor ţeluri care nouă ne scapă, să contrazică, unul după altul, toate temeiurile gândirii noastre logice şi, concepând o schemă desăvârşită, ar fi aşezat-o într-o făptură omenească, pentru a dovedi că o asemenea gândire se potriveşte cu lucrurile şi poate fiinţa într-o făptură, – n-ar fi izbutit să imagineze un tip mai potrivit să ducă la îndeplinire un atare plan, decât acela pe care „natura“ ni-l oferise, cu de la sine putere după cât se pare, creând omul primitiv.

  • Image : © Ben Ali Ong, Refluent Hours 4, 5, 6, triptych, 100×70 cm. each, United Galleries, Australian Contemporary Artwork.
  • Texte : Benjamin Fondane, extrait de l’article «Lévy-Bruhl et la métaphysique de la connaissance», paru dans la Revue philosophique de la France et de l’étranger, Paris, Alcan/Presses Universitaires de France, CXXXIX, janvier-juin 1940, p. 312 (sixième partie).
  • Traduction en roumain : Luiza Palanciuc & Mihai Şora (à paraître).
Pour citer cet article:
Gratias agimus.

■ B. Fundoianu – Femme radieuse | 1917 (traduction du roumain) ■

2 avril 2011 § Poster un commentaire

M.H. Maxy | Nu | 1924



Femme radieuse

 

 

Femme radieuse comme les plaines en automne,

donne-moi ton cou, tendre nid d’oiseaux bleus,

tes mains plus pures que les pierres des rivières –

femme à l’esprit voyageur comme l’infime pollen,

à la chair plus juteuse que toute pensée.

 

 

Femme, terre sombre, je t’aime, te désire,

je te veux, comme je veux, ô femme, la bonne terre noire,

la terre fraîche qui reçut autrefois les miens,

la terre vive où bien vive est ma mission,

la terre où je veux m’endormir à jamais.

 

 

Et, malgré ceux qui sèment au désert sable et feu,

je veux – l’ombre à la ceinture, le soleil dans le dos –

offrir au grain toute la lumière, un peu d’eau ;

je veux labourer, semer, faucher, broyer avec rage

cette terre, la matrice donnée le jour premier,

où m’attend, comme dans un miroir, mon visage.

 

1917

 

 

 

 

Texte : B. Fundoianu –  „Femeie luminoasă“, dans le recueil Privelişti. Poeme, 1917-1923, Avec un portrait inédit de Constantin Brancusi, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1930, 107 p. in 8°.

Traduction du roumain par Luiza Palanciuc.

 

Image : M.H. Maxy (1895-1971) – Nu, huile sur carton, 47 x 64 cm., 1924, Musée National d’Art de Roumanie.

 

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

 

 

 

.

■ Mircea Ivănescu – Mort-retrouvailles | 1968 ■

26 mars 2011 § 3 Commentaires

  

Mangelos (dit) | La mort | 1962

 

 

.

.

.

en vérité ce n’est pas vrai. la mort

n’a jamais fait personne retrouver personne – la mort est une houle élancée 

qui t’attrape les yeux fermés – et te berce –

et au début paraît un sommeil, et puis un oubli –

et puis le temps perd toute trace de sens,

il n’est que silence qui revient sur lui-même

avec un écho, l’unique écho – et celui-ci est un halo

tel la flamme du cierge – et puis la lumière

perd toute trace de sens – et puis le silence

laisse tomber le sens – pendu

à ce qui n’a plus aucun sens – et puis plus rien, pas

même un sens décharné, flottement dans le rien,

bouche-à-bouche avec le squelette du non-être,

rien de rien, puis il n’y a plus de puis,

plus d’aujourd’hui, et plus de mort.

 

non plus.

 

 

  • Texte : Mircea Ivănescu (n. 26 mars 1931) – Mort-retrouvailles, Traduction du roumain par Luiza Palanciuc („Despre moartea ca revedere“ (frg.), dans le recueil Versuri, Editura pentru Literatură, 1968).
  • Image : Mangelos (dit), Basicevic Dimitrije (1921-1987) – La mort, Gouache sur page de livre en papier glacé, 0,203 x 0,208 m., 1962, Paris, Musée national d’Art moderne – Centre Georges Pompidou.

 

 

.

.

.

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – www.fondane.net

Gratias agimus.

 

 

.

.

.

■ Sur „Benjamin Fondane : cineast“, par Dana Duma ■

24 mars 2011 § Poster un commentaire

© Uniunea Cineaştilor din România | 2010 |

 

L’Union des Cinéastes de Roumanie publie un bref essai sur l’activité cinématographique de Fondane. Le recueil roumain est signé par le critique Dana Duma et résume les liens que Fondane entretenait avec le monde du film – aussi bien les théories des années trente, que la production elle-même.

Outre les sources documentaires – en grande partie fournies par Ana Simon (cf. son film sur Fondane réalisé en 1998), cet ouvrage retrace le parcours intellectuel de Fondane (une sorte de road movie, selon l’auteur), ses contacts avec les studios Paramount (une fois arrivé en France), les voyages en Argentine et les modèles théoriques auxquels Fondane pouvait avoir accès dans le climat français de l’entre-deux-guerres.

« Lire la suite »

■ БЕНДЖАМЕН ФУНДОЯНУ – CЛОВО ■

12 mars 2011 § 2 Commentaires

© Andrei Kolkoutine

© Andrei Kolkoutine

 

БЕНДЖАМЕН ФУНДОЯНУ      

 

               CЛОВО 

                            Посвящается Иларие Воронке

 

О улей силы! Я

Хотел бы сжать рукой

Всё, что несут, тая,

Антенны солнц с собой.

О равноденствий грусть!

« Lire la suite »

■ Stéphane Lupasco despre Fondane ■

8 mars 2011 § 1 commentaire

Max Jacob (1876-1944)

Max Jacob (1876-1944)

  

 

Acum trei ani, în martie 1944, într-o cămăruţă aflată la capătul unui larg culoar al Prefecturii de Poliţie din Paris, cu mirosul ei greu şi caracteristic, sub ochii obosiţi ai unor tineri poliţişti aşezaţi pe băncile lor şi aşteptând, plictisiţi, să se întâmple ceva, mi-a fost dat să-l văd pe Fondane pentru ultima oară. Alături de sora lui, care fusese arestată în ajun împreună cu el – denunţaţi ca evrei autorităţilor franceze (ranchiună ori invidie din partea vreunui confrate?, căci duşmani nu se gândise niciodată că ar putea avea) –, l-am găsit consolând o tânără, pe care o dubă a poliţiei o culesese la ieşirea din liceu pentru a o trimite la Drancy, şi care plângea în hohote.

Îl văd şi acum, în picioare, atât de demn, de liniştit, în lumina mohorâtă a acelei după-amieze de sfârşit de iarnă, privindu-mă cu ochii lui de un albastru deschis, cu sclipiri ţâşnind din chipul brăzdat, cu acel indicibil surâs, deopotrivă tandru şi ironic, în faţa emoţiei mele, pe care de-abia mi-o puteam stăpâni.

« Lire la suite »

■ B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE : 14 noiembrie 1898 ■

14 novembre 2010 § 2 Commentaires

 

souvenez-vous seulement que j’étais innocent

atât să v’amintiţi : că n’aveam nicio vină

|B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE|

|Iaşi, 14 noiembrie 1898 – Auschwitz-Birkenau, 2/3 octombrie 1944|

■ La prière de Baudelaire | Rugăciunea lui Baudelaire | apud Fondane ■

18 avril 2010 § Poster un commentaire

 

• La prière de Baudelaire :

Mécontent de tous et mécontent de moi, je voudrais bien me racheter et m’enorgueillir un peu dans le silence et la solitude de la nuit. Âmes de ceux que j’ai aimés, âmes de ceux que j’ai chantés, fortifiez-moi, soutenez-moi… et vous, Seigneur mon Dieu! accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi-même que je ne suis pas le dernier des hommes, que je ne suis pas inférieur à ceux que je méprise!

 ———- apud

BENJAMIN FONDANE, Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, 1947, p. 140.

 

• Rugăciunea lui Baudelaire:

Nemulţumit de toată lumea şi nemulţumit de mine însumi, aş dori să mă răscumpăr şi să mă mândresc, cât de cât, în liniştea şi pustietatea nopţii. Suflete ale celor pe care i-am iubit, suflete ale celor pe care i-am slăvit, întăriţi-mă, ajutaţi-mă!… Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu!, dă-mi harul de a făuri câteva versuri frumoase care să-mi dovedească mie însumi că nu sunt ultimul dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât cei pe care îi dispreţuiesc!­

 

———- citat în

BENJAMIN FONDANE, Baudelaire şi experienţa abisului [1947], Traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora [2008 | volum inedit în limba română]

 

 

 Gratias agimus.

■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■

16 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.
– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,
încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…
Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,
tihnit jocul de şah, un pion înainte,
danţ în salon care străpunge carnea
cu iz dulceag de tropice…
 
Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,
pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,
oameni stând drepţi: se tem să şadă,
conclav de strigoi în picioare
ţipă: «Cât dai pe mine?
Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,
atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,
justiţia la preţ redus,
sfinţenia – trei parale,
pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,
cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009 ■

10 décembre 2009 § Poster un commentaire

■ Fondane la Institutul Cultural Român | Marţi, 8 decembrie 2009 ■

2 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane

un alt existenţialism 

Dezbatere, lansare şi film

la

Institutul Cultural Român

Marţi, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti) va avea loc o întâlnire consacrată poetului şi filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – un alt existenţialism, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora, Radu Bercea şi Luiza Palanciuc.

Dezbaterea din cadrul întâlnirii va viza, alături de dimensiunea originală a existenţialismului fondanian, aspecte concrete ale editării operei în limba română. Va fi urmată de lansarea primului număr al revistei Academia de Poezie, în prezenţa câtorva dintre autorii semnatari şi a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va încheia cu proiecţia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare şi montaj: Luiza Palanciuc)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Există, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atât filosofia, cât şi poezia sa îl articulează febril şi tensionat, cu un excepţional simţ al premoniţiei. Fondane se află în căutarea esenţei înseşi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinţa umană scapă oricărei teorii (sau teoretizări), depăşind tendinţele logocentrice, strict retorice. Tocmai această differentia specifica înseamnă participarea la realitate; din ea, precum şi din întâlnirea cu Lev Şestov, va lua naştere gândirea existenţială a poetului şi filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulguranţei, al disperării şi al revoltei unui om aflat în neostoită zbatere interioară; răspunzând unui principiu autentic, anume: orice efort de a gândi fiinţa umană trebuie să aibă ca referent unic existentul însuşi, în concreteţea lui, nu o abstracţie ipostaziată.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro  

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,

e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr

Partener editorial: Editura Polirom

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

18 novembre 2009 § Poster un commentaire

Afis_Mihai_Sora_O_filosofie_a_bucuriei_si_a_sperantei

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | capitolul III ■

12 novembre 2009 § Poster un commentaire

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

FONDANE_Benjamin_Baudelaire_et_l_experience_du_gouffre_edition_1947_couverture

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

 

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

fondane_restitutio

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

 

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin FondaneBaudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

Fondane y sera. 

 PREMIILE_ELEUSIS_IASI_13_14_noiembrie_2009

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai ŞORA la Teatrul Naţional Bucureşti | 25 octombrie 2009 ■

21 octobre 2009 § 2 Commentaires

Événements culturels

• Mihai ŞORA: conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti

| 25 octombrie 2009, ora 11, sala Atelier |

 

TNB 

Partea dăruită a jocului

Brâncuşi văzut de Fondane

fondane_restitutio

„Dumnezeu, care a creat lucrurile, vieţuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în şase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul şi cu mâinile sale, Brâncuşi reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoşul, pasărea, ba chiar şi pe Socrate l-a redat sieşi. Căci Brâncuşi este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulţumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mişcarea – strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare – se înverşunează să-şi ia avântul: până şi mănuşile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-şi poată lua zborul. «Străveziu gheţar de zboruri ce n-au fost»: la Brâncuşi s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învăţat pe acest ţăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-şi găsească limitele jucându-se, şi să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o defineşte şi o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăţa.“

Benjamin Fondane, „Brancusi“, în Cahiers de l’Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuşi). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.

Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică şi estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, faţă de filosofia tradiţională a artei – în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiţie ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme şi ipoteze susceptibile să întâlnească (şi) preocupările „experţilor“. Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluşi – în subteran – o paralelă între gândirea obsoletă, ameninţată de osificare sau scleroză, şi dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuşi. Ea traduce totodată o nelinişte în faţa crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile şi valorile reperelor tradiţionale, iar arta lui Brâncuşi nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.

Inventio înseamnă, la Brâncuşi, descoperire: a da formă unei idei. Aşadar, nu tradiţia platoniciană în sens strict, care neagă „puterea“ creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenţei.

Acest „model“ esenţialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observaţia că Brâncuşi nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus – acel moştenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, aşadar, brâncuşi bărboşi mai mici sau mai mari. Invenţia este neîncetat readusă, la Brâncuşi, în matca etimologică a lui a găsi. De aici şi imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică: nu mimesis, ci esenţializare. Cu alte cuvinte: preexistenţa unui conţinut.

„La Fondane […] există o căldură a relaţiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care şi-a cultivat prieteniile, fidelitatea faţă de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numeşte iubire. […] Există, la el, o contrafaţă a nădejdii, care se numeşte deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă şi cu soarta semenilor săi.­ […] Credinţa e capabilă de dragoste, de o îmbrăţişare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credinţă care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinţei. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede şi a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic.“

Fragment din volumul Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir (Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009).  

 

Le pot de fer contre le pot de terre

Le pot de fer contre le pot de terre

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■

20 septembre 2009 § Poster un commentaire

Miliţa Petraşcu | Phedra |

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

« Lire la suite »

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | redeschidere ■

10 septembre 2009 § Poster un commentaire

 

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

■ Benjamin FONDANE – Rimbaud le voyou | traduction en roumain ■

11 août 2009 § Poster un commentaire

  Rimbaud vântur­ă-lume  

 

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franţa, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărţi din Franţa [1]). Un fragment din carte va fi publicat, graţie lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’être (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul iniţial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël [2]. Ea va purta o dedicaţie către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud:

…Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions…

Fondane avea intenţia să publice o a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soţiei sale, Geneviève Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observaţie:

„Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul iniţial să fie păstrat aproape intact.“

Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefaţa la ediţia a doua a cărţii, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediţia prezentată de Michel Carassou, apărută în 1979, la editura Plasma.

       couverture_Viata_Romaneasca_2008      

       « Lire la suite »

■ Luiza PALANCIUC sur le volume Privelişti | 1930 ■

10 août 2009 § Poster un commentaire

   Envues

 

Littéralement, le nom féminin roumain privelişte (pluriel privelişti) renvoie au champ sémantique de la perception visuelle. L’étymologie du mot en dit long sur la portée de la vision et de la spatialité: priveală (nom féminin sorti de l’usage courant, pl. priveli) – équivalent, à la fois, du regard et de l’action proprement dite (regarder), suivi du suffixe –işte. Par ailleurs, la locution adverbiale «în privelişte» signifie, explicitement, au vu de tout le monde, en public.

Il y a donc bien, chez Fundoianu, plus qu’un (simple) «paysage», lequel évacue cette corrélation de la vue et de la perspective spatiale. Car, dès son titre, Fundoianu plonge le lecteur dans l’univers visuel, avec une multiplicité d’issues, où l’œil se meut, couvrant et découvrant les figures et les lieux. Marges, vides, horizons, prairies, interstices, êtres vivants: par le regard, à travers le regard, comme si Fundoianu avait souhaité se donner du jeu et, ainsi, de l’espace. Une liberté que l’on conquiert lorsque l’on fixe le regard sur ce qui bouge, ce qui paraît, disparaît ou se fige. Cette omnipotence de la vue revient sans cesse dans le recueil; elle est souvent associée à des termes de mouvement: tomber, voler et s’envoler, s’échapper, saut, bond, fuite etc. Les occurrences de la vision sont nombreuses, et le regard devient, du coup, la possibilité de l’événement et, quelquefois, l’articulation d’un paysage, au sens propre du mot, quand la motricité se libère de toute motion.

L’expérience de vision accomplie par Fundoianu dans Privelişti oblige le lecteur à intérioriser une optique: il faut pouvoir multiplier tous les angles de vue potentiels sur un même objet, dans une sorte de rotation mentale, qui suppose des contours, des profondeurs et leur chorégraphie imagée. Une motilité même dans les instants où le tableau semble immobile. Vue donnant le branle au regard, pur élan et attardement à reconstruire au moment de la lecture. Tous les poèmes de Privelişti percent les espaces, dans un jeu des articulations, des mots placés pour arranger et déranger le visible, où les corps, comme les lieux sortent de leur finitude, irréels presque, à force d’être possibles.

Rivières de regards, l’air libre et la lumière: envues.

Luiza Palanciuc

| Peyresq, août 2007 |

 

| Ce texte a été diffusé à Peyresq, en août 2007, parmi les chercheurs présents lors des rencontres annuelles de la Société dÉtudes Benjamin Fondane. Il accompagnait la traduction en français de quelques poèmes choisis du recueil Privelişti, ainsi que de sa préface, écrite par Fundoianu à Paris, en 1929. Dominique Guedj en fit la lecture publique. |

 
 
Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.
 
 

■ Benjamin FONDANE – Testament literar ■

8 août 2009 § 2 Commentaires

 

Reproducem, mai jos, testamentul literar redactat de Fondane, care a însoţit ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în data de 29 mai 1944, precum şi scrisoarea soţiei sale, Geneviève Fondane, către Jean Ballard, trei ani mai târziu, şi publicată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (nr. 2, toamna 1994, pp. 8-12, ISSN 0793-114X).

Am optat, în traducerea noastră, pentru păstrarea titlurilor originale franceze.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora  

 

BENJAMIN FONDANE 

TESTAMENT LITERAR

  

În ceea ce priveşte lucrările mele:

1) Pentru poeme, titlul generic al operelor complete este LE MAL DES FANTÔMES (titlul poemului D’autres que nous ont fait la traversée). Cartea ar conţine bucăţi din poemele următoare, care vor putea apărea separat sau laolaltă, după împrejurări:

« Lire la suite »

Où suis-je ?

Catégorie Extraits |traductions| sur INSTITUT FONDANE.