Première épître aux Corinthiens ■ chapitre 13 ■ lecture en roumain

4 mars 2016 § 1 commentaire

dessin © Mihai Sora | 2016

 

 

Lien direct : ERRATIQUES

 

COLLOQUE | Politiques linguistiques et culturelles extérieures des États européens (XVIIIe-XXe siècles) | Leiden, 25-26 juin 2015

13 mai 2015 § Poster un commentaire

Colloque POLITIQUES LINGUISTIQUES ET CULTURELLES

Programme complet et argumentaire des organisateurs en pièce jointe.

MIHAI ȘORA | LINIA VIEȚII | 2015 [trailer 1]

12 avril 2015 § 4 Commentaires

Va fi un punct și va fi o linie.

Și totul va fi viu.

……………………………………………

LINIA VIEȚII

Un film cu Mihai Șora: despre a fi, a face, a avea și despre cei care sunt sarea pământului.

© INSTITUT FONDANE | m u l t i m e d i a | 2015

„[…] Toate mogâldețele acestea sunt parte din mine, sunt ludicul din mine. Ele mă reprezintă, întocmai cum ductul scrisului – după care mă identifică un grafolog – face parte din persoana mea. Ductul acesta este ireductibil la orice alt duct al altei persoane.

[…] Îmi place să mă joc. Dar jocul este un lucru foarte serios întotdeauna. Orice fel de joc are niște reguli foarte precise, pe care trebuie să le respecți când te joci. Lucrul devine extrem de important când, la acest joc, participă mai multă lume, dar chiar în joaca asta cu tine însuți încă există reguli pe care trebuie să le respecți.

[…] Nu am această propensiune de a mă întoarce asupră-mi sau, mai exact spus, de a mă proiecta în față și de a mă vedea pe mine însumi ca pe o alteritate. Eu sunt un punct de referință pentru lumea înconjurătoare, care nu are cunoștință de el ca punct de referință. Deci tot interesul merge spre lume și lumea cu care intru în relație o absorb, dar nu o absorb cu gândul la mine. Este un fel de proiecție-absorbție care, la modul conștient, se prezintă ca o proiecție și care, în realitate, este o apropriere, un fel de a-mi însuși lumea. Dar nu cu această intenție, ci cu intenția de a o cunoaște acolo-unde-e-ea, acolo: la ea « acasă ».“

Alte detalii despre Mihai Șora pe pagina oficială de Facebook, la adresa:

www.facebook.com/mihaisora

Il y aura un point et il y aura une ligne.

Et tout sera vivant.

……………………………………………

LA LIGNE DE LA VIE

Un film avec Mihai Șora: sur être, faire, avoir et sur ceux qui sont le sel de la terre.

© INSTITUT FONDANE | m u l t i m e d i a | 2015

« […] Tous ces lutins font partie de moi, ils sont mon côté ludique. Ces dessins me représentent de la même façon que le tracé de l’écrit – d’après lequel peut m’identifier un graphologue – fait partie de mon être. Ce tracé est irréductible à tout autre tracé d’une autre personne.

« Lire la suite »

„Benjamin Fondane“ : film documentar de Ana Simon și dezbatere la Clubul Țăranului, 22 aprilie 2012, ora 18

18 avril 2012 § 1 commentaire

 

Că cinematografia îi îngăduie omului să deslușească mai limpede taina lucrurilor, iată ceva ce sare-n ochi. Dar Dumnezeul-Cinema nu va fi în stare să-mi ghicească religia, nici vreun alt idol la care mă voi fi închinând. N-ar putea dărui mai mult decât dăruiește poezia, și cine știe dacă poezia, oricât de zelos și de pătimaș ar fi iubită, este capabilă să deschidă chiar și numai o stridie fără ajutorul cuțitului, să tragă semnalul de alarmă într-un moment de panică. Întocmai poeziei, nici cinematografia nu va putea să ne elibereze de năravuri, ea ne va lăsa pradă obișnuințelor noastre, pierderii timpului; menită cum este acționeze (în vederea cărui scop?), ea va accepta să servească – tocmai ea, arta cea mai imorală dintre toate artele – ipocrizia celor mai stupide, mai americane moravuri. Dar ea măcar va fi izbutit – după ce toate sforăriile se vor fi uzat – să ne adune la un loc în fața unei neînțelegeri dintre cele mai noi și să sporească șansele a ceea ce îndeobște numim: „a trăi“.
(Benjamin Fondane, in „2 x 2“, 1928, Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora)

Duminică, 22 aprilie 2012, de la ora 18, la Clubul Țăranului (Muzeul Țăranului Român din București), va avea loc proiecția documentarului „Benjamin Fondane“, realizat de Ana Simon. Evenimentul este prilejuit de Festivalul Filmului Evreiesc de la București, aflat la cea de-a doua ediție.

« Lire la suite »

Claude Sernet à Geo Bogza – livres dédicacés | 1957

8 février 2012 § Poster un commentaire

Claude Sernet | Bucarest, 1925

.

.

Il reste, somme toute, assez peu de traces de l’amitié qui lia Claude Sernet à Geo Bogza (ou alors ne sont-elles pas encore suffisamment visibles). Leur rencontre date, vraisemblablement, de la période surréaliste des deux hommes, à Bucarest, dans les années vingt. C’est aussi le moment où Sernet se lie d’amitié avec Voronca (dont il deviendra le beau-frère) et Fundoianu, parmi d’autres. On sait – grâce notamment à la correspondance entre Sernet et Rodica Fundoianu, la sœur cadette – que Sernet a pris soin d’une partie des manuscrits français restés après la disparition de Fondane. L’ironie de l’histoire veut que la bibliothèque de Sernet lui-même, ainsi que ses papiers fassent les frais de la dispersion à travers le monde. Même chose pour le legs de Geo Bogza, dont on ignore aujourd’hui le contenu précis, puisque n’ayant pas fait l’objet d’un dépôt officiel et global dans un fonds public.

« Lire la suite »

B. Fundoianu – inedit : „Eminescu şi războiul“ | 1918

15 janvier 2012 § Poster un commentaire

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

Există un destin al manuscriselor lui Fondane, iar el este indisociabil legat de al său, personal, dar într-un mod paradoxal (i.e. de semn contrar): grija ordonării textelor, a conservării variantelor succesive, ca şi febrilitatea redactării nu au avut un corespondent, cât de vag, în posteritatea lui Fundoianu; manuscrisele au fost risipite, publicarea ineditelor a fost (şi este încă) precară, aleatorie, fără vreo legătură cu regulile clasice, riguroase, ale editării unui text.

« Lire la suite »

Benjamin Fondane – Autoportrait | «N’est-il rien qui pût nous apaiser?» | Autoportret | Nimic nu-i, oare, să ne-aducă alinare?“ | 1943

19 décembre 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | série «Un homme parmi les autres» | 2008

.

.

N’est-il rien qui pût nous apaiser?
un peu de neige aux lèvres des étoiles,
un peu de mort donnée en un baiser?

Moi-même dans tout ça – Qui donc – moi-même?
Fondane (Benjamin) Navigateur –
Il traverse à pied pays, poèmes,

le tourbillon énorme d’hommes morts
penchés sur leur journal. La fin du monde
le retrouva, assis, dans le vieux port * –
| jouant aux sorts * |.

Regarde-toi, Fondane Benjamin –
dans une glace. Les paupières lourdes.
Un homme parmi d’autres. Mort de faim.

                                         1943

« Lire la suite »

B. FUNDOIANU – „Oscar Wilde“ | 1921

18 décembre 2011 § Poster un commentaire

.

I

.

Sunt douăzeci de ani, în 1900, un cortegiu de puţini l-au însoţit pe Wilde, obşteşte, la cimitirul din Bagneux. Pentru noi, o aniversare tristă. Să profităm de pretextul acesta al aniversării ca să corijăm câteva păreri care se vor reface la loc, cum se reface urma paşilor în nisipuri.

Wilde scria: „Sunt născut pentru excepţii, nu pentru legi“. Oamenii care ştiu ceti concep prea puţin inegalitatea asta în faţa legilor naturii. Oamenii sunt, prin ipoteză, identici. Ei admit existenţa excepţiei, cum admit existenţa miracolului. Dar ar voi să categorisească după legile fizicei comune, care e negată de miracol, şi după legile psihologiei comune, care e negată de excepţie.

Brassaï | Tache limbe | circa 1932

.
.

Wilde scria: „Şi de-ar fi viaţa, cum desigur este, o problemă pentru mine, eu nu-s mai puţin o problemă pentru viaţă“. Dar oamenii n-au nevoie de probleme. Wilde are o anecdotică: o viaţă a lui particulară, cu multe amănunte, cu multe mistere şi, la sfârşit, cu puşcărie. Cu elementele astea, poţi oricând să scrii despre Wilde şi să-i judeci opera. Poţi chiar să osândeşti. Bârfeala a devenit însăşi critica literară. Şi ori de câte ori, într-un plan, se judecă numai anecdotica, fără să se caute obârşia în temperament, de atâtea ori critica: roman, eseu sau filosofia artei, este simplă bârfeală.

« Lire la suite »

B. FUNDOIANU – „Stendhal“ | 1921

18 décembre 2011 § Poster un commentaire

Stendhal | projet d’épitaphe | cca. 1832

.

.

Citesc din când în când pe Stendhal, ca pe un stimulent. Un stimulent à rebours însă… Mi-e frică de artistul din Stendhal care nu-l poate iubi pe Chateaubriand, care nu-l poate suferi pe de Maistre şi care, în timpul compoziţiei romanului [La] Chartreuse de Parme, citeşte ca pildă de stil Codul civil.

« Lire la suite »

B. FUNDOIANU – „Scepticul Voltaire“ | 1921

17 décembre 2011 § 1 commentaire

© Luiza Palanciuc | Le rire de Voltaire | 2008

.

.

Foiletez din nou pe Voltaire, în Dicţionarul filosofic. Abia acum – întâia oară când îl recitesc pe Voltaire, după lectura lui Montaigne –, înţeleg pricina pentru care Voltaire e astăzi în mai puţină stimă. Montaigne are o limbă simplă, capabilă să asimileze orice nuanţă: pietrele în râu stau pe un fund moale, şi curgerea râului le mişcă şi le schimbă locul. Limba lui Voltaire e rigidă; cuvântul cel mai fluctuos se stabileşte în vorbă, ca într-un mormânt stătător şi de sine : e limba certitudinii.

« Lire la suite »

Silvia Baron Supervielle sur Benjamin Fondane

17 décembre 2011 § Poster un commentaire

© Andrés Cisilino Rubio | Dos pulsões, os tremores | 2010

.

.

Dans un des volumes de Testimonios, qui sera bientôt édité en France, Victoria Ocampo raconte que pendant l’hiver 1929, à Paris, elle se rendit un jour chez Léon Chestov avec Ortega y Gasset. Un jeune homme entra avec eux dans l’ascenseur et son habillement attira son attention: il portait un béret sombre, une écharpe verte et des gants de la même couleur. Ils entrèrent chez Chestov qui le présenta: Benjamin Fondane, écrivain. Victoria, qui sympathisa avec lui, apprit qu’il était roumain et qu’il écrivait en français des poèmes et des essais. Quelques jours plus tard, elle l’invita à dîner dans son appartement de la rue d’Artois avec Drieu La Rochelle qu’elle venait également de connaître. Lors de ce dîner, selon son témoignage, les deux écrivains se querellèrent violemment…

« Lire la suite »

Benjamin Fondane – „Exerciţiul spiritual“ | 1934 | traducere din limba franceză

18 septembre 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Jaillissante | 2011

.

.

. « Lire la suite »

Dezbatere FONDANE – CINEAST, joi, 23 iunie 2011, ora 18, la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (Bucureşti)

22 juin 2011 § Poster un commentaire

.

.

.

„Epoca noastră şi-a zdrelit mâinile tot încercând să vină de hac multor lucruri: culturii, unei anumite idei despre om, lui Dumnezeu; toate operaţiile pe care le va fi încercat s-au soldat cu ruine şi cadavre; pe nesimţite, una după alta, instituţiile s-au văzut ameninţate, dacă nu chiar zdruncinate; dar, printre aceste degradări ale formei sale, ea a avut parte şi de o bucurie – una singură: aceea de a fi fost martoră la naşterea Cinematografiei!“

  • Benjamin Fondane, in „Prezentarea unor filme pure“ (fragment), 1929. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (2008)

.

.

.

Benjamin FONDANE – Trei scenarii. Cinepoeme, 1928 (traducere din limba franceză)

20 juin 2011 § Poster un commentaire

.

.

.

Volumul Trois scénarii. Cinépoèmes a apărut la Bruxelles, editat de Documents Internationaux de l’esprit nouveau, în anul 1928, în 29 de exemplare. Textul era însoţit de două fotografii realizate de Man Ray, iar coperta reproducea o compoziţie a aceluiaşi Man Ray, extrasă din lucrarea Champs délicieux, apărută la Paris în 1922. Cinepoemele sunt printre primele texte publicate de Fondane în limba franceză, după emigrarea din România (în 1923) şi după o lungă tăcere. Fondane se află în căutarea tonului just, a unei posibilităţi de a ieşi din criza pe care o traversează. Iar ieşirea se va produce odată cu descoperirea cinematografiei şi a tehnicilor vizuale ale acesteia – de la filmarea propriu-zisă, ritmare, lumini, la efectele şi decupajele din montaj. „2 x 2“ – titlul prefeţei lui Fondane, trimite la lupta împotriva evidenţelor raţiunii, expresie şi model existenţial deopotrivă, pe care Fondane avea să le interiorizeze şi să le verbalizeze în urma întâlnirii sale cu filosoful Lev Șestov.

Scenariile se numesc Paupières mûres, Barre fixe, Mtasipoj. Cel din urmă este un omagiu adus scriitorului şi pictorului Georges Ribemont-Dessaignes (1884-1974); titlul însuşi – Mtasipoj –, cuvânt folosit de Ribemont-Dessaignes în L’autruche aux yeux clos din 1924, ilustrează dezarticularea lingvistică, iraţionalul. Fondane numerotează fiecare imagine, este atent la precizia detaliului şi la succesiunea riguroasă a planurilor; fragmentaritatea devine, aici, principiu estetic: o dezagregare sistematică dar păstrând ritmul subiacent al unei paradoxale plenitudini. Fondane recurge mereu la figuri suprarealiste, cu personaje în criză, aflate adeseori sub semnul derizoriului, al patafizicii – în sensul lui Jarry: deconstrucţie a realităţii şi reconstrucţie în absurd. Din acest amalgam de sensuri rezultă nu doar o logică, ci o infinitate de logici care se completează ori se invalidează reciproc. Articulaţie poetică, de fapt, la care Fondane, odată cu trecerea timpului şi redactarea volumelor propriu-zise de poezie franceză (în formă fixă), va renunţa, pentru a nu păstra decât – aşa cum o mărturiseşte el însuşi – „absurdul gust al libertăţii“.

Am căutat să respectăm, în traducerea noastră, topica lui Fondane, precum şi punctuaţia minimală ori jocul permanent dintre substantivele articulate şi cele nearticulate, care, alături de propoziţiile eliptice, ilustrează cel mai bine natura secvenţială şi fragmentară a acestor scrieri. Este, după expresia lui Fondane, „era scenariilor care nu pot fi turnate“. Dar, tocmai în măsura în care ele par a nu putea fi turnate, aceste scenarii păstrează un uriaş potenţial estetic, destinate cum sunt să „creeze o stare provizorie a spiritului pe care memoria o consumă în actul lecturii“.

Cinepoemele au fost reeditate la editura Plasma, în anul 1984, într-un volum care cuprinde şi alte texte legate de cinematografie, reunite şi prezentate de Michel Carassou, purtând titlul Écrits pour le cinéma. Le muet et le parlant (ediţie epuizată). Sub acelaşi titlu, textele au apărut, în 2007, la editura Verdier, în colecţia „Poche“. Traducerea noastră a fost făcută după ediţia publicată de Fondane însuşi, în anul 1928; prima ei apariţie – prin bunăvoinţa Doamnei Gabriela Gavril, căreia îi mulţumim, încă o dată, pe această cale – a avut loc în numerele 9 şi 10, din septembrie-octombrie 2009, ale revistei Timpul.

Luiza Palanciuc şi Mihai Șora

« Lire la suite »

■ Fondane et le «dieu malin» | extrait | 1940 ■

22 mai 2011 § 1 commentaire

© Ben Ali Ong | Refluent Hours |

…clin d’œil sur les plaisirs (et les embûches) de la traduction, cet extrait de l’œuvre philosophique de Fondane.

Si quelque dieu malin, comme Descartes en a supposé un pour les besoins de sa dialectique, se fût proposé, dans un dessein qui nous échappe, de contredire l’un après l’autre tous les fondements de notre pensée logique et, en ayant conçu un schème parfait, l’eût placé dans un être humain afin d’établir la preuve qu’une telle pensée peut être adéquate aux choses, et un tel être viable – il n’eût put imaginer un tel type plus idoine à réaliser ce plan que celui que la «nature» nous a offert d’elle-même, semble-t-il, en créant l’homme primitif.

Dacă vreun (dumne)zeu viclean, aşijderea celui pe care Descartes şi-l închipuise pentru nevoile dialecticii sale, şi-ar fi propus, în vederea unor ţeluri care nouă ne scapă, să contrazică, unul după altul, toate temeiurile gândirii noastre logice şi, concepând o schemă desăvârşită, ar fi aşezat-o într-o făptură omenească, pentru a dovedi că o asemenea gândire se potriveşte cu lucrurile şi poate fiinţa într-o făptură, – n-ar fi izbutit să imagineze un tip mai potrivit să ducă la îndeplinire un atare plan, decât acela pe care „natura“ ni-l oferise, cu de la sine putere după cât se pare, creând omul primitiv.

  • Image : © Ben Ali Ong, Refluent Hours 4, 5, 6, triptych, 100×70 cm. each, United Galleries, Australian Contemporary Artwork.
  • Texte : Benjamin Fondane, extrait de l’article «Lévy-Bruhl et la métaphysique de la connaissance», paru dans la Revue philosophique de la France et de l’étranger, Paris, Alcan/Presses Universitaires de France, CXXXIX, janvier-juin 1940, p. 312 (sixième partie).
  • Traduction en roumain : Luiza Palanciuc & Mihai Şora (à paraître).
Pour citer cet article:
Gratias agimus.

■ And It Was at the Sixth Hour ■

22 avril 2011 § 2 Commentaires

Luiza Palanciuc | And It Was at the Sixth Hour

 
 
şi era la ora a şasea
 
« Lire la suite »

■ Deuil ■

21 avril 2011 § 4 Commentaires

« Lire la suite »

■ Benjamin FONDANE, Inconvénients de la primauté de l’économique (1935) ■

14 avril 2011 § Poster un commentaire

© Pierre Alechinsky | 1979 |

 

 

|…| C’est dire que l’économique est une découverte, une acquisition, un instrument admirable forgé par l’esprit ­né, comme toutes les choses de l’esprit, de son infinie et patiente application sur le hasard et la matière.

 

  • INCONVÉNIENTS DE LA PRIMAUTÉ DE L’ÉCONOMIQUE

 

« Lire la suite »

■ Quand la Terre est une boule rouge… ■

9 avril 2011 § Poster un commentaire

© Christine Boiry | 2010 |

 

 

 

 

 

Quand la Terre est une boule rouge

(et qu’elle ne tourne pas autour du pot),

– ce petit et sympathique questionnaire, trouvé au hasard de nos rencontres facebookistes.

Merci, Olga.

 

 

 

« Lire la suite »

■ Sur „Benjamin Fondane : cineast“, par Dana Duma ■

24 mars 2011 § Poster un commentaire

© Uniunea Cineaştilor din România | 2010 |

 

L’Union des Cinéastes de Roumanie publie un bref essai sur l’activité cinématographique de Fondane. Le recueil roumain est signé par le critique Dana Duma et résume les liens que Fondane entretenait avec le monde du film – aussi bien les théories des années trente, que la production elle-même.

Outre les sources documentaires – en grande partie fournies par Ana Simon (cf. son film sur Fondane réalisé en 1998), cet ouvrage retrace le parcours intellectuel de Fondane (une sorte de road movie, selon l’auteur), ses contacts avec les studios Paramount (une fois arrivé en France), les voyages en Argentine et les modèles théoriques auxquels Fondane pouvait avoir accès dans le climat français de l’entre-deux-guerres.

« Lire la suite »

■ B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930 ■

13 mars 2011 § Poster un commentaire

B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930

B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930



  Cher monsieur et ami, je passerai |dem| vous voir demain matin, vers midi; m’accompagneront les deux „Contimporanul“ que je vous ai promis. J’ai demandé déjà le „Cuvântul liber“ du pays.

  Je vois que vous prêtez votre concours au bal du 14 [?] Juillet. Il me sera plus qu’agréable d’y assister. Vous embêterai-je beaucoup si je vous demandais (j’espère que vous en avez les moyens…) deux places pour ce bal ? Vous me le direz de vive voix.

Bien à vous,

B. Fundoianu

                                                                                                                                      

« Lire la suite »

■ Stéphane Lupasco despre Fondane ■

8 mars 2011 § 1 commentaire

Max Jacob (1876-1944)

Max Jacob (1876-1944)

  

 

Acum trei ani, în martie 1944, într-o cămăruţă aflată la capătul unui larg culoar al Prefecturii de Poliţie din Paris, cu mirosul ei greu şi caracteristic, sub ochii obosiţi ai unor tineri poliţişti aşezaţi pe băncile lor şi aşteptând, plictisiţi, să se întâmple ceva, mi-a fost dat să-l văd pe Fondane pentru ultima oară. Alături de sora lui, care fusese arestată în ajun împreună cu el – denunţaţi ca evrei autorităţilor franceze (ranchiună ori invidie din partea vreunui confrate?, căci duşmani nu se gândise niciodată că ar putea avea) –, l-am găsit consolând o tânără, pe care o dubă a poliţiei o culesese la ieşirea din liceu pentru a o trimite la Drancy, şi care plângea în hohote.

Îl văd şi acum, în picioare, atât de demn, de liniştit, în lumina mohorâtă a acelei după-amieze de sfârşit de iarnă, privindu-mă cu ochii lui de un albastru deschis, cu sclipiri ţâşnind din chipul brăzdat, cu acel indicibil surâs, deopotrivă tandru şi ironic, în faţa emoţiei mele, pe care de-abia mi-o puteam stăpâni.

« Lire la suite »

■ 7 mars 1944 ■ IN MEMORIAM ■

7 mars 2011 Commentaires fermés sur ■ 7 mars 1944 ■ IN MEMORIAM ■

© Laurent Koller | The Black Fields | 2008

© Laurent Koller | The Black Fields | 2008

  

 

 

Deuil –

ce deuil

comme un hameçon au fond du palais.

Halte : l’immense

(sa demeure et ses creux),

l’œil ouvert devant l’espace du gong

âpre

qui flotte.

Ensuite

le reste du monde.

 

 

 

  • Image : Laurent Koller, The Black Fields, series n° 1, acrylic on canvas, 65 x 54 cm., 2008

Page de Laurent Koller sur Facebook 

  • Texte : Luiza Palanciuc

 

 

 

■ Fondane la Radio Shalom Romania ■

24 janvier 2011 § Poster un commentaire

 

Despre Benjamin Fondane şi sensul onoarei la Radio Shalom Romania

24 ianuarie 2011, de la ora 18h, împreună cu Delia Marc.

[live]

Aici: www.new.jcc.ro

■ Premiul „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“ ■

22 novembre 2010 § 2 Commentaires

 

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, iniţiat şi coordonat de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, îşi propune punerea în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Benjamin Fondane: direct – soţiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care însoţea ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în 29 mai 1944, cu o zi înainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Începând cu anul 2010, programul cuprinde şi decernarea unui premiu de excelenţă „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuală şi generozitatea unei personalităţi a culturii, publicisticii sau învăţământului.

Premiul este acordat în luna noiembrie a fiecărui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iaşi, prin străduinţa lui Emil Stratan şi sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universităţii „Petre Andrei“ şi al Primăriei municipiului Iaşi.

În 2010, festivităţile de premiere au avut loc în zilele de 26 şi 27 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi, iar laureatul este filosoful Sorin Vieru.

 

 

B. Fundoianu / Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler şi al Adelei Schwarzfeld, s-a născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de intelectuali. Debutează cu poeme şi traduceri din limba idiş, în periodice româneşti şi evreieşti, unde semnează, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov, filosoful de origine rusă, a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. În 1931, se căsătoreşte cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensă creativitate, în care autorul de origine română, devenit Benjamin Fondane, îşi concepe opera în limba franceză, doar parţial publicată în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat în 2 sau 3 octombrie 1944.

Există, la tânărul Fundoianu, un potenţial al verticalităţii, care îl plasează pe un ax deopotrivă al adâncimii omeneşti şi al transcendenţei: dacă perioada începuturilor este una a căutărilor febrile şi a curiozităţii neostoite desfăşurate pe orizontală, liniar (în sensul acumulării de experienţe indirecte pe calea lecturilor), o radicală schimbare a sensului se produce după sosirea sa la Paris, în anul 1923, unde îl va întâlni pe Lev Şestov, cel care îi va deveni părinte spiritual. Această ieşire din traiectoria profană a unui intelectual apărut în orizontul culturii române la începutul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere şi animator cultural, este – în ea însăşi – excepţională: o ieşire din orizontul limbii materne, întâi de toate, dar păstrând mereu deschisă disponibilitatea afectivă pentru aceasta, însoţită de o intrare ardentă în problematica filosofiei existenţiale, autentică şi profund personalizată de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce îl diferenţiază spontan şi fără rezerve de celelalte existenţialisme care, înainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinţa umană în carne şi oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul călătoriei intelectuale şi umane pe care o va face Fondane în scurta şi intensa lui viaţă, care nu-i îngăduie popasuri ori reveniri în punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuiţia înfrigurată a unui sfârşit tragic. (Luiza Palanciuc & Mihai Şora)

 

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

 

 

■ FONDANE vu par Gabriela Creţu ■

15 novembre 2010 § 2 Commentaires

 

 

Benjamin Fondane vu par Gabriela Creţu
|bronze, cca. 14 cm., Bucarest, collection de l’artiste, automne 2010|

 

 

 

FONDANE VU PAR… – un programme initié et coordonné par Luiza Palanciuc et Mihai Şora, avec le soutien moral de : l’Union des Artistes Plasticiens de Roumanie, Emil Stratan, les Éditions Eis Art et les Galeries Eleusis (Jassy).

 

 

 



■ FONDANE vu par Ioan Ladea ■

15 novembre 2010 § Poster un commentaire

  

 

 

Benjamin Fondane vu par Ioan Ladea
|buste en glaise, cca. 80 cm., Bucarest, atelier de l’artiste, février 2010|

 

FONDANE VU PAR… – un programme initié et coordonné par Luiza Palanciuc et Mihai Şora, avec le soutien moral de : l’Union des Artistes Plasticiens de Roumanie, Emil Stratan, les Éditions Eis Art et les Galeries Eleusis (Jassy).

 

 

■ Vocile lui Petre Ţuţea | Eveniment la ICR | 25 februarie 2010 ■

25 février 2010 § 2 Commentaires

Desen de Vladimir Zamfirescu | 3 decembrie 1991 |

 

Vocile lui Petre Ţuţea

Dezbatere, lansare şi recital la Institutul Cultural Român

Joi, 25 februarie 2010, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti), va avea loc o întâlnire cu tema Vocile lui Petre Ţuţea. Evenimentul este prilejuit de apariţia celui de-al doilea număr al revistei Academia de Poezie, care cuprinde un medalion consacrat gânditorului. 

În prima parte a întâlnirii, Livius Ciocârlie, Mihai Şora şi Vladimir Zamfirescu vor dezbate atât dimensiunea originală a operei, cât şi aspecte concrete ale receptării acesteia. Discuţiile vor fi moderate de Luiza Palanciuc. Dezbaterea va fi urmată de prezentarea revistei Academia de Poezie, în prezenţa fondatorului acesteia, Emil Stratan, moderatorul celei de-a doua părţi a întâlnirii, şi a câtorva dintre autorii semnatari: François Pamfil, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Pavel Şuşară. Seara se va încheia cu un recital de poezie al studenţilor Cosmina Stratan, Alexandra Suciu, Mihai Conrad Mericoffer, Mihai Daniel Haralambie, de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. La pian: Călin Grigoriu.

„Relaţia lui Petre Ţuţea cu orizontul de aşteptare ridică cel puţin două probleme: aceea a oralităţii şi a filosoficului, pe de o parte, a relaţiei dintre ele, pe de alta. Lui Petre Ţuţea i se atribuie adesea calificativul de „socratic“, cu toată încărcătura dezistoricizată (ori sacralizată, după caz) a acestui termen, când nu este banalizată sau transformată în simplu ornament. Ţuţea emiţătorul de „aforisme“, Ţuţea „naţionalistul“, Ţuţea „paradoxalul“ sunt doar câteva din poncifele care se adună în jurul celei mai frecvente (dar şi mai restrictive) imagini, anume cea aurorală: Ţuţea ar fi un Socrate al modernităţii noastre târzii. Or, lectura textelor, ca şi a(u)scultarea lor conduc spre alte interpretări, mai cu seamă dacă sunt convocate cele trei instanţe sub regimul cărora se exprimă Ţuţea, deopotrivă oral şi în scris: sentimentul, experienţa şi gândirea empirică.“ – Luiza Palanciuc

Parteneri: Dilema Veche, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Restitutio Benjamin Fondane.

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 021 31 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■

16 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.
– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,
încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…
Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,
tihnit jocul de şah, un pion înainte,
danţ în salon care străpunge carnea
cu iz dulceag de tropice…
 
Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,
pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,
oameni stând drepţi: se tem să şadă,
conclav de strigoi în picioare
ţipă: «Cât dai pe mine?
Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,
atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,
justiţia la preţ redus,
sfinţenia – trei parale,
pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,
cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Fondane la NEC | Marţi, 15 decembrie 2009 ■

14 décembre 2009 § Poster un commentaire

 

 

■ Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009 ■

10 décembre 2009 § Poster un commentaire

■ Fondane la Institutul Cultural Român | Marţi, 8 decembrie 2009 ■

2 décembre 2009 § Poster un commentaire

Benjamin Fondane

un alt existenţialism 

Dezbatere, lansare şi film

la

Institutul Cultural Român

Marţi, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti) va avea loc o întâlnire consacrată poetului şi filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – un alt existenţialism, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora, Radu Bercea şi Luiza Palanciuc.

Dezbaterea din cadrul întâlnirii va viza, alături de dimensiunea originală a existenţialismului fondanian, aspecte concrete ale editării operei în limba română. Va fi urmată de lansarea primului număr al revistei Academia de Poezie, în prezenţa câtorva dintre autorii semnatari şi a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va încheia cu proiecţia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare şi montaj: Luiza Palanciuc)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Există, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atât filosofia, cât şi poezia sa îl articulează febril şi tensionat, cu un excepţional simţ al premoniţiei. Fondane se află în căutarea esenţei înseşi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinţa umană scapă oricărei teorii (sau teoretizări), depăşind tendinţele logocentrice, strict retorice. Tocmai această differentia specifica înseamnă participarea la realitate; din ea, precum şi din întâlnirea cu Lev Şestov, va lua naştere gândirea existenţială a poetului şi filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulguranţei, al disperării şi al revoltei unui om aflat în neostoită zbatere interioară; răspunzând unui principiu autentic, anume: orice efort de a gândi fiinţa umană trebuie să aibă ca referent unic existentul însuşi, în concreteţea lui, nu o abstracţie ipostaziată.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro  

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,

e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr

Partener editorial: Editura Polirom

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

18 novembre 2009 § Poster un commentaire

Afis_Mihai_Sora_O_filosofie_a_bucuriei_si_a_sperantei

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | capitolul III ■

12 novembre 2009 § Poster un commentaire

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

FONDANE_Benjamin_Baudelaire_et_l_experience_du_gouffre_edition_1947_couverture

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

 

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

fondane_restitutio

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

 

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin FondaneBaudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

Fondane y sera. 

 PREMIILE_ELEUSIS_IASI_13_14_noiembrie_2009

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

6 novembre 2009 § Poster un commentaire

SORA_Mihai_fotografie_de_Luiza_Palanciuc

Mihai ŞORA | În tren spre Peyresq | august 2007

Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Editura Cartea Românească vă invită joi, 19 noiembrie, ora 19.00, la dezbaterea pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir. Evenimentul va avea loc la Librăria Cărtureşti, Muzeul Ţăranului Român, şi va fi moderat de Luiza Palanciuc şi Daniel Cristea-Enache.

Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează. Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară, până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa & timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane (https://fondane.wordpress.com/). Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între „da“ şi „nu“. Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)
 
Leonid Dragomir este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie – Universitatea Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, sub conducerea profesorului universitar Ion Ianoşi. În anul 2003, îl cunoaşte personal pe filosoful Mihai Şora. Împreună, realizează o carte de convorbiri, Despre toate şi ceva în plus, apărută în anul 2005. În ultimii ani, se dedică studierii şi sistematizării gândirii filosofice a lui Mihai Şora, aşa cum reiese aceasta din cărţile apărute de pe la mijlocul secolului trecut, până în zilele noastre.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai ŞORA la Teatrul Naţional Bucureşti | 25 octombrie 2009 ■

21 octobre 2009 § 2 Commentaires

Événements culturels

• Mihai ŞORA: conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti

| 25 octombrie 2009, ora 11, sala Atelier |

 

TNB 

Partea dăruită a jocului

Brâncuşi văzut de Fondane

fondane_restitutio

„Dumnezeu, care a creat lucrurile, vieţuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în şase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul şi cu mâinile sale, Brâncuşi reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoşul, pasărea, ba chiar şi pe Socrate l-a redat sieşi. Căci Brâncuşi este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulţumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mişcarea – strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare – se înverşunează să-şi ia avântul: până şi mănuşile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-şi poată lua zborul. «Străveziu gheţar de zboruri ce n-au fost»: la Brâncuşi s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învăţat pe acest ţăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-şi găsească limitele jucându-se, şi să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o defineşte şi o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăţa.“

Benjamin Fondane, „Brancusi“, în Cahiers de l’Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuşi). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.

Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică şi estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, faţă de filosofia tradiţională a artei – în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiţie ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme şi ipoteze susceptibile să întâlnească (şi) preocupările „experţilor“. Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluşi – în subteran – o paralelă între gândirea obsoletă, ameninţată de osificare sau scleroză, şi dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuşi. Ea traduce totodată o nelinişte în faţa crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile şi valorile reperelor tradiţionale, iar arta lui Brâncuşi nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.

Inventio înseamnă, la Brâncuşi, descoperire: a da formă unei idei. Aşadar, nu tradiţia platoniciană în sens strict, care neagă „puterea“ creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenţei.

Acest „model“ esenţialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observaţia că Brâncuşi nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus – acel moştenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, aşadar, brâncuşi bărboşi mai mici sau mai mari. Invenţia este neîncetat readusă, la Brâncuşi, în matca etimologică a lui a găsi. De aici şi imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică: nu mimesis, ci esenţializare. Cu alte cuvinte: preexistenţa unui conţinut.

„La Fondane […] există o căldură a relaţiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care şi-a cultivat prieteniile, fidelitatea faţă de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numeşte iubire. […] Există, la el, o contrafaţă a nădejdii, care se numeşte deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă şi cu soarta semenilor săi.­ […] Credinţa e capabilă de dragoste, de o îmbrăţişare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credinţă care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinţei. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede şi a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic.“

Fragment din volumul Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir (Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009).  

 

Le pot de fer contre le pot de terre

Le pot de fer contre le pot de terre

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Leonid Dragomir – Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009 ■

14 octobre 2009 § Poster un commentaire

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei

.

.

.

APARIŢIE

Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009 [Redactor: Mădălina Ghiu, coperta: Radu Răileanu].

Prezentarea editorului:

Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează.

Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

 

Filosofia lui Mihai Şora este, în latura ei ontologică, dar şi în cele ce ţin de etică, axiologie, antropologie, poietică sau politică, construită pe tensiunea dintre a fi şi a avea. „Răstignit“ pe cele două planuri corespunzând acestor verbe, omul are de dus la îndeplinire două sarcini adesea contradictorii: una ţinând de autorealizare, de împlinire fiinţială sau „mântuire ontologică“, alta, secundă ca importanţă, dar prealabilă în ordine temporală, de asigurare a condiţiilor în vederea celei dintâi.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între «da» şi «nu». Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)

.

 
 
.
 

Pentru a cita această pagină: Restitutio Benjamin Fondanehttp://fondane.net

 Gratias agimus.

.

.

.

 
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ B. FUNDOIANU – Cîntec simplu | 1928 ■

22 septembre 2009 § Poster un commentaire

FUNDOIANU_B_facsimil_revista_UNU_Cintec_simplu

 

  • Facsimil al paginii din revista Unu, unde a fost publicat poemul (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6)

 enjoy the ma

Pentru a cita această pagină:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

ssacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■

20 septembre 2009 § Poster un commentaire

Miliţa Petraşcu | Phedra |

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

« Lire la suite »

■ Nicoleta DABIJA despre arta dialogului la Mihai Şora ■

14 septembre 2009 § 2 Commentaires

 

Il y a un art du dialogue, comme il y en a un du silence. Du dialogue (et de son art), Mihai Şora en a fait un savoir-vivre; il concerne le «toujours possible», une puissance-en-acte: ce qui reste à dire quand on pense avoir tout dit, ce qui reste à faire quand on pense avoir tout fait. De cette puissance-en-acte, Mihai Şora extrait une aptitude particulière à sentir ou à pressentir la dimension concrète de l’être-ensemble, du devenir-avec. Art d’ignorer l’insulte: avec la superbe de l’intelligence. Art de concéder à la calomnie le «mérite» de ne polluer que les esprits déjà malades. C’est cette appartenance au monde qui fait de Mihai Şora l’un des derniers sages – au sens ancestral du mot – de la culture roumaine. Entendre cette vive voix et lui faire écho, c’est donner sa chance à une communauté en proie aux démons du verbiage, c’est reconnaître un territoire où il est encore possible de respirer, de se dresser, de rester digne.

Je signale, dans ce contexte, l’excellent article signé par Nicoleta Dabija, „Ceva în plus“ în dialog cu Mihai Şora [«Quelque chose de plus» en dialogue avec Mihai Şora], paru dans le dernier numéro de la revue Viaţa Românească (8-9 / 2009, pp. 198-203).

Nicoleta Dabija est docteur en philosophie de l’Université Alexandru Ioan Cuza de Jassy, avec une thèse portant sur la métaphysique et la confession au XXe siècle. Elle a également obtenu un DEA en Histoire Juive et en Hébraïsme, à la même Université. Elle tient la Chronique des idées dans la revue Viaţa Românească; a publié plusieurs études et articles dans les périodiques culturels roumains (Idei în dialog, Contemporanul etc.). Elle est l’auteur de trois ouvrages dont deux sous presse: Nopţile lui Emil Cioran [Les nuits de Cioran], aux éditions Ideea Europeană (Bucarest), O lună în confesional. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija [Un mois dans le confessionnal. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija], aux éditions Bastion (Timisoara), Când metafizica ajunge să se confeseze [Quand la métaphysique finit par se confesser] (thèse remaniée). Nicoleta Dabija enseigne à l’Université Petre Andrei de Jassy.

La revue Viaţa Românească est un mensuel centenaire (fondé en 1906 par une poignée d’intellectuels dont Constantin Stere et G. Ibrăileanu) et l’une des meilleures revues en langue roumaine. Actuellement, elle est dirigée par Nicolae Prelipceanu (poète et publiciste) qui en est le rédacteur en chef, et Marian Drăghici (poète) – rédacteur en chef adjoint.

Chose significative dans le «contexte» fondanien: la revue et son équipe soutiennent vigoureusement notre programme de publication «Restitutio Benjamin Fondane». D’ailleurs, l’an dernier, à la même époque, la revue publiait quatre chapitres (sauvés comme par miracle) de notre traduction du livre Rimbaud le voyou. Et ce sont ces gestes-là qui comptent à la toute fin de l’histoire. 

Gratias agimus.

 Luiza Palanciuc

 couverture_Viata_Romaneasca_8_9_2009

Nicoleta Dabija

„CEVA ÎN PLUS“ ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA 

Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreţinute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir) [1] am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forţa lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversaţie [2]. Noutatea acestor discuţii se concretizează în performanţa detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâm­plările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curăţarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversaţiile prezente fac drumul înapoi.

« Lire la suite »

Protégé : ■ Benjamin FONDANE către Georges Ribemont-Dessaignes | 1943 ■

11 septembre 2009 Saisissez votre mot de passe pour accéder aux commentaires.

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | redeschidere ■

10 septembre 2009 § Poster un commentaire

 

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

• Vladimir TISMANEANU sur Benjamin Fondane

29 août 2009 § Poster un commentaire

 

Petit clin d’œil du professeur Vladimir Tismaneanu, sur son blogue personnel, au nom révélateur et juste : Mémoire, liberté, modération. Nous l’apprécions d’autant plus qu’il s’agit de quelqu’un qui connaît bien – pour les avoir étudiés en profondeur, avec souplesse et raffinement – les rouages et les pièges des idéologies. Ses travaux – en roumain comme en anglais (actuellement, à l’Université de Maryland, aux Etats-Unis) – visent, précisément, une réappropriation critique de la modernité, afin de mieux (re)connaître son legs irremplaçable, mais aussi ses limites. J’y vois l’ambition la plus noble que la connaissance historique puisse se proposer: saisir l’histoire se faisant telle qu’elle se comprend – au sens étymologique du mot (cum – prehendere). Autrement dit: incorporer une dimension réfléchie à la méthode historique. Dans le paysage roumain, la voix de Vladimir Tismaneanu est une voix singulière: elle donne une forme intelligible à l’entreprise de construction d’une société roumaine nouvelle, à laquelle il s’est attelé depuis quelques années déjà. Non sans en payer le prix fort, non sans obstacles et mécomptes.

Sur tout cela, comme sur le parcours intellectuel du professeur Tismaneanu, quelques informations utiles se trouvent – en roumain et en anglais – à cette adresse:

Luiza Palanciuc

Vladimir TISMANEANU | photo par Eduard Koller |

Vladimir TISMANEANU | photo par Eduard Koller |

Scuze lui Nietzsche :

Un articol al tânărului Benjamin Fondane

28/08/2009

Benjamin Fondane (B. Fundoianu) a scris despre la conscience malheureuse. A fost el însuşi întruchiparea acestei conştiinţe care arde sub semnul lucidităţii, ori, să-i spunem, al nenorocului de a nu fi orb.  Salut şi recomand blogul consacrat de Mihai Şora şi Luiza Palanciuc operei marelui poet si gânditor de origine evreu-român, pierit la Auschwitz, prietenul şi discipolul lui Lev Şestov, omul despre care E. M. Cioran a scris pagini de neuitat.

Fondane nu a flirtat vreodată cu extremismul, nu a pactizat cu diverşii magi, profeţi şi şamani ai unor vremuri tulburi. A diagnosticat demonismul, nu l-a practicat.  Unele din articolele de tinereţe sunt de o fierbinte, incontestabilă actualitate. De pildă, răscolitoarea meditaţie despre Nietzsche, pe care o puteţi citi pe acest blog de o superbă altitudine estetică şi etică:

Asemeni lui Mihai Şora şi Luizei Palanciuc, şi eu cred că a  sosit din plin momentul ca lumea să înţeleagă acest lucru simplu: Fondane nu era de dreapta ori de stânga, nu era – cu alte cuvinte – înregimentat, crispat într-o formulă ideologică, ostatec al unor dogme mumificate. Era pur si simplu treaz moral.  Nu s-a înrolat niciodată în diversele oştiri ideologice. A ştiut că ideologia ucide omenia.   

Iată cuvintele cu care se încheie acest extraordinar omagiu adus solitarului de la Sils Maria:

„[…] nu cunosc în afară de Dostoievski (şi trecând câteodată peste dânsul) artă mai verticală ca aceea a lui Nietzsche. Când cruciaţii au plecat să cucerească Ierusalimul metafizic, au trecut prin Ger­mania, dar au trecut şi prin opera lui Nietzsche: iată origin[e]a acestei inexpugnabile fortăreţe. Nietzsche a clă­dit-o singur, Nietzsche a năruit-o; e singurul om care a putut asista la propriul lui autodafeu.“ 

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■

16 août 2009 § 1 commentaire

Hanna Sidorowicz | Bibliothèque | 2009

.

.

Zilele aceste[a], rânduind din nou cărţile în rafturi, am găsit câteva exemplare bătrâne, de a căror utilă semnificaţie nu se mai ocupă nimeni. Cărţile aveau fila netedă sau poroasă, uscată şi măslinie, unele cu scoarţa din piele de viţel, altele zăvorâte cu clampe de metal. Vârsta cărţilor o puteai citi tot atâta în culoarea şi în silueta lor, cât şi în data apariţiei, prizărită, parcă ruşinos, în dosul copertei. Dar pe coperta lor figurează titluri curioase pentru cititorul de azi: édition interdite pour la France, sau indicaţii comerciale: se vend sous manteau. Cărţi de scriitori, ajunşi astăzi în panteonul naţiunilor, se tipăresc în Bruxelles în loc să se tipărească la Paris, iar când citeşti pe copertă că s-au tipărit la Londra, un simplu catalog de bibliofili te iniţiază că s-au tipărit de fapt la Geneva.

« Lire la suite »

■ Marcel Janco | Portrait d’homme ■

11 août 2009 § 1 commentaire

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

 

Ce Portrait d’homme [Portret de bărbat] peint par Marcel Janco [Iancu] (1895-1984) se trouve à Bucarest, au Musée National d’Art de Roumanie [Muzeul Naţional de Artă al României], dans la galerie réservée à l’époque moderne.

Il s’agit d’une peinture à l’huile datée des années 1922-1924. Mis à part le nom de l’artiste et le titre, la légende collée à côté du tableau ne donne aucune autre indication.

Dans le catalogue des œuvres, on apprend que, le 17 mai 2004, cette toile a été classée « trésor [tezaur] du Musée », sous le numéro 2257 et le numéro d’inventaire: 8389 / 72867.

Une brève description du tableau, rédigée par « Maria Diana » [on ignore s’il s’agit d’un nom complet ou de deux prénoms féminins], accompagne la fiche :

Iancu se prevalează de trăsăturile specifice chipului acestui bărbat, amplificându-i nasul, deformându-i gura şi accentuându-i strabismul. Bărbatul pare un personaj de circ, un arlechin, pentru că Iancu l-a ilustrat cu un guler alb, rotund, cu trei nasturi negri în faţă. Fundalul prezintă o reţea de structuri geometrice al căror rol este de a face legătura cu volumele ascuţite ale feţei. Cromatica este vie, în care roşul, galbenul şi albastrul au o pondere egală.

Janco s’appuie sur les traits particuliers du visage de cet homme : forcit les traits du nez, déforme la bouche et accentue son strabisme. L’homme semble être un personnage de cirque, un arlequin, puisque Janco le peint avec un col blanc, ras du cou, trois boutons noirs devant. L’arrière-fond montre un entrelacs de structures géométriques dont le rôle est de faire le lien avec les volumes aigus du visage. Chromatique vive, dans laquelle le rouge, le jaune et le bleu sont à poids égal.

La salle 6 dans laquelle se trouve le tableau a un panneau en plein centre : il sert de mur d’exposition. De sorte que, lorsque l’on arrive, le tableau n’est pas immédiatement visible : on doit contourner le panneau.

Ce que nous avons fait. Comme tout visiteur normalement constitué.

C’est alors que le tableau surgît devant nous.

C’était Fondane.

 

Du moins, c’est ce que nous aimerions croire. Mais sans doute voyons-nous Fondane partout… Il se peut, il est même quasiment certain – à en croire la fille de Marcel Janco – qu’il s’agisse, en fait, du beau-frère de Janco, l’écrivain Jacques Costin, le frère aîné de Clara Goldschlager, que Marcel Janco épousa en deuxième noce (en 1930). Merci à Monsieur Radu Stern pour toutes ces précisions.

Ceci étant, il nous reste le dessin ci-dessous : daté, titré. Et le trouble – profond, vertigineux – que la ressemblance des deux œuvres provoqua en nous.

 

Luiza Palanciuc et Mihai Sora  

  

 
 

 

 

 

 

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

 

 

 

Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/
 
 
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Il est un temps… ■

7 août 2009 § Poster un commentaire

 

 
 
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE 
 
 
 
 
Il est un temps de marcher jusqu’à l’épuisement,
il est un temps de prier, mais un temps de crier,
 
 
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………….. | il est un temps de tenir son souffle coupé |

 


I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

 

Où suis-je ?

Catégorie Restitutio Benjamin Fondane sur INSTITUT FONDANE.