B. FUNDOIANU – „Oscar Wilde“ | 1921

18 décembre 2011 § Poster un commentaire

.

I

.

Sunt douăzeci de ani, în 1900, un cortegiu de puţini l-au însoţit pe Wilde, obşteşte, la cimitirul din Bagneux. Pentru noi, o aniversare tristă. Să profităm de pretextul acesta al aniversării ca să corijăm câteva păreri care se vor reface la loc, cum se reface urma paşilor în nisipuri.

Wilde scria: „Sunt născut pentru excepţii, nu pentru legi“. Oamenii care ştiu ceti concep prea puţin inegalitatea asta în faţa legilor naturii. Oamenii sunt, prin ipoteză, identici. Ei admit existenţa excepţiei, cum admit existenţa miracolului. Dar ar voi să categorisească după legile fizicei comune, care e negată de miracol, şi după legile psihologiei comune, care e negată de excepţie.

Brassaï | Tache limbe | circa 1932

.
.

Wilde scria: „Şi de-ar fi viaţa, cum desigur este, o problemă pentru mine, eu nu-s mai puţin o problemă pentru viaţă“. Dar oamenii n-au nevoie de probleme. Wilde are o anecdotică: o viaţă a lui particulară, cu multe amănunte, cu multe mistere şi, la sfârşit, cu puşcărie. Cu elementele astea, poţi oricând să scrii despre Wilde şi să-i judeci opera. Poţi chiar să osândeşti. Bârfeala a devenit însăşi critica literară. Şi ori de câte ori, într-un plan, se judecă numai anecdotica, fără să se caute obârşia în temperament, de atâtea ori critica: roman, eseu sau filosofia artei, este simplă bârfeală.

« Lire la suite »

■ Luiza Palanciuc sur Mircea Horia Simionescu ■

20 mai 2011 § 1 commentaire

Mircea Horia Simionescu | 1928-2011 |

Mircea Horia Simionescu (Târgovişte, 23 janvier 1928 – Bucarest, 18 mai 2011) – écrivain roumain, auteur d’une œuvre romanesque (pour le moins) étrange, souvent associée à ce que l’on pourrait appeler l’avant-post-modernisme, dont l’insolite, la facticité ou encore le côté ludique ne sont pas sans rappeler certaines «constructions» du Nouveau Roman ou le rejet d’une confiance surannée dans la nature humaine. Fictions livresques, ses romans gardent toutefois un rapport au réel (ne serait-ce que par le traitement réservé à l’autoréférence), mais il s’agit plutôt d’une réécriture, en tant que telle, et de l’ostensible exploitation de la métafiction. Sur ces liens étroits entre les antécédents livresques, le réel et sa diction – l’article ci-dessous (paru dans un périodique roumain, en janvier 2008). LP

  

Ficţiune şi dicţiune

« Lire la suite »

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu ■

2 novembre 2009 § 5 Commentaires

VULCANESCU_Mircea

Mircea Vulcănescu | 1904 – 1952 |

Mihai Şora

Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

 

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

 

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. inoctavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Sursa fotografiei lui Mircea Vulcănescu: Ziarul Lumina

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Testament literar ■

8 août 2009 § 2 Commentaires

 

Reproducem, mai jos, testamentul literar redactat de Fondane, care a însoţit ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în data de 29 mai 1944, precum şi scrisoarea soţiei sale, Geneviève Fondane, către Jean Ballard, trei ani mai târziu, şi publicată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (nr. 2, toamna 1994, pp. 8-12, ISSN 0793-114X).

Am optat, în traducerea noastră, pentru păstrarea titlurilor originale franceze.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora  

 

BENJAMIN FONDANE 

TESTAMENT LITERAR

  

În ceea ce priveşte lucrările mele:

1) Pentru poeme, titlul generic al operelor complete este LE MAL DES FANTÔMES (titlul poemului D’autres que nous ont fait la traversée). Cartea ar conţine bucăţi din poemele următoare, care vor putea apărea separat sau laolaltă, după împrejurări:

« Lire la suite »

Où suis-je ?

Entrées taguées opera sur INSTITUT FONDANE.