Constantin Stan – Trăieşte şi mergi mai departe (fragment) | 2009

© Vladimir Veličković

.

.

.

,,Cel care eşti acum este acela care ai fost, răspunde ea, cel care vei fi în viitor este reprezentat de ceea ce faci acum, înţelegi, rezultatele faptelor noastre se rumenesc încet, afectându-ne mult după ce am uitat şi că le-am făcut, fiecare faptă se întoarce la noi, trăgând după ea şi silueta urii de sine, dar siluetele alea aparţin trecutului, dragul meu, durerea pe care o simţi acum este forma consecinţelor, fructul lor ajuns la maturitate, iar partea bună a acestui lucru este aceea că momentul de faţă reprezintă sfârşitul drumului.“

Zeruya Shalev

 

…uitându-mă în lungul străzii, în acea zi toridă de vară, am simţit că de fapt totul e inert, fără viaţă, împietrit ca după un mare cataclism, strada aia a mea era pietruită, şi printre pietrele de râu din caldarâm creştea iarba, pentru că în afara căruţei care aducea pâine şi a unei maşini negre cu perdeluţe, la care ne uitam ca la ceva venit de pe altă planetă, mai treceam doar noi, copiii, cu picioarele goale, spre bălţile din apropiere sau spre pădure, abia peste un an-doi avea să vină moda bicicletelor, biciclete care pentru noi erau cât maşinile de curse, cât Ferrari, cât Porsche, cât Mercedes, cât o nouă lume care renunţa la mersul pe jos, tehnologizându-se după ultima modă, ei bine, ceea ce dăduse atâta viaţă – smocurile alea de troscot şi pir, iarbă sălbatică, viguroasă, crescând oriunde găsea un petecuţ de pământ – se stinsese, se mineralizase, şi mie, mie mi-a fost îngrozitor de frică atunci; pentru prima dată am simţit frica morţii, nu a morţii mele, ci a morţii în general, a dispariţiei viului, a trecerii lui în mineral, în inert, în ceva ce nu mai poate deveni, nu se mai poate transforma, dar frica venea din faptul că eram singurul care ştiam că totul e mort, totul în afară de mine, coroanele arborilor care făceau un fel de tunel verde de la un capăt la altul al străzii, şi strada aia a mea avea câţiva kilometri buni! Un tunel care şi el până atunci ne dăduse viaţă, pentru că ne răcorea, pentru că toţi vecinii din cartier ne invidiau că strada aia a mea era cea mai umbroasă, şi-atunci toţi treceau pe strada aia a mea, să se ascundă de soarele torid al lui iulie, când mergeau la serviciu, când veneau de la serviciu, când mergeau la piaţă, sau veneau de la piaţă, când se duceau la şcoală, dar, mai ales, când fetele se întorceau de la şcoală, iar noi ne opream din fotbalul încins pe pietrele alea cu care era pavată strada, dar avea şi petice de iarbă, şi smocurile astea de iarbă ne făceau pe noi să ne visăm jucând pe Maracanã, şi ne uitam la ele, dar nu direct, nu, ci către coroanele arborilor ce făceau un fel de tunel, sau către stânga, dacă ele veneau din dreapta, întorcând capul doar cât să rămână în raza privirii noastre siluetele lor subţiri în sarafanele, uniformele de liceu obligatorii, şi, dacă eram foarte necăjiţi pe lipsa noastră de curaj, trăgeam cu mingea în cârdul siluetelor subţiri îmbrăcate în sarafane şi cu ciorapi albi, trei-sferturi, era garantat că pe una trebuie să o ochim, de fiecare dată ele ştiau să se ferească, însă începeau să vocifereze cu glas de gâşte, speriate, indignate, se resfirau pe toată lăţimea străzii şi, habar n-am de ce, îşi puneau servietele în cap, de parcă s-ar fi ferit de ploaie, şi noi ne simţeam şi mai tâmpiţei decât eram pe tot parcursul zilei, verii, anului; ei bine, acel tunel era terifiant, atunci, în acel moment în care am simţit, iar după aceea am văzut cum totul e mort, pentru că ducea spre tărâmul de dincolo, spre moarte, eu însumi împietrisem, deşi ştiam că sunt singurul viu, capabil să mă mişc, dar asta era şi cea mai mare frică, pentru a fi sigur că sunt viu trebuia să mă mişc, să pornesc, dar ştiam că, odată pornit, nu aveam să mă opresc decât în moarte, indiferent dacă aş fi făcut un pas, doi, trei sau aş fi străbătut strada, strada aia a mea, până la capăt şi de acolo mai departe, sau pur şi simplu m-aş fi dus acolo unde o pornisem – spre Mila Morţii, aşa se chema balta, iar noi nu aveam nimic împotriva numelui său pentru că nu ştiam nici ce-i aia milă – compasiune, durere pentru suferinţa celuilalt sau milă abstractă, seacă, marină – şi nici nu ştiam ce e moartea, pentru că cei doi-trei-patru înecaţi pe vară nu erau moartea, se înecaseră de proşti, de fanfaroni, de neterminaţi, dracu’ îi punea să se aţină de noi, să creadă că pot trece şi ei balta de patru ori dus-întors fără să se odihnească pe mal, sau să se apropie de cotu’ unde apa părea că dă în clocot, doar noi ştiam cum să scăpăm de vârtejul care ne trăgea la fund, ne dădea peste cap şi ne făcea să înghiţim apă de parcă am fi vrut să secăm balta pentru a scăpa, ăia nu erau moartea, erau proştii, chiar dacă vedeam că s-a schimbat ceva – uitându-ne la ei, scoşi şi puşi pe mal, rigizi, vineţi, cu ochii albine ziceam că nu mai erau nimic, nu semănau deloc cu băieţii cu şorturi negre sau slipuri urâte, care fremătau pe mal cu numai un ceas înainte – şi acasă luam câte-o palmă peste ceafă de bucuria părinţilor că nu noi am fost în locul ălora, apoi două zile ne frigeau tălpile numai pe pietrele străzii, pentru că mai departe de poarta casei nu aveam voie să ne ducem; asta, ceea ce vedeam eu atunci, împietrirea, nemişcarea din ziua toridă de iulie, era cu adevărat moartea, pentru că eu eram singurul viu care o putea sesiza, restul e moartea celorlalţi de care uneori ne e teamă, dar de cele mai multe ori ne îngreţoşăm de ea: vomităm, convulsiv, când suntem puşi pe neaşteptate în faţa unui cadavru, ne e silă de noi că nu ne putem abţine de a ne fi greaţă de ceea ce până atunci fuseseră bunicul, colegul vag din şcoala generală sau un om care ne-a traversat viaţa ca un fulger de vară, iar tunetul său întârziat mai mult ne îngrozeşte decât să ne spună că furtuna a trecut.

Dar cel mai greaţă ni se face de cadavrul iubirilor noastre, care mor şi ele exact ca oamenii, contorsionate, înţepenite în poziţii nefireşti, aşa cum le-a prins obştescul sfârşit, şi ni se pare că, de le-am atinge, am simţi un fior rece, respingător de şarpe nici năpârlit, nici cu pielea cea nouă…

Şi-atunci rămâi împietrit auzind chiar înainte de a face primul pas ecoul paşilor tăi încă neaşezaţi pe piatră, pe nisip, pe viaţa ta, şi nu e nimeni care să îţi spună: nu te speria, nu te speria, nu te speria: e doar umbra ta ce te va însoţi întreaga viaţa şi pe care trebuie s-o duci mai departe, mai departe, mai departe, până când crăpi.

©

• Text : Constantin Stan (1951-2011) – Trăieşte şi mergi mai departe (fragment), Editura Pământul, Bucureşti, 2009, p. 5-8. [Volum premiat la Concursul naţional „Literatura modernă“, 2009]
• Imagine : Vladimir Veličković (n. 1935) – Carte de vœux, litografie originală, 21,5 x 24 cm., cca. 1990, Galerie Navarra, Paris.

Pentru a cita acest articol : Restitutio Benjamin Fondane – www.fondane.net

.

.

.