Première épître aux Corinthiens ■ chapitre 13 ■ lecture en roumain

 

 

Lien direct : ERRATIQUES

 

RESPIRAȚII | Dezbatere cu Mihai Șora, Luiza Palanciuc, Dan Grigore | Moderator: Nicoleta Savin | București, 26 noiembrie 2015, ora 19, la JOINt For Freedom.

 

_________________________________________________

afiș © Luiza Șora | Institut Fondane

MIHAI ȘORA – 99

COLLOQUE | Peau et exhibition sur les scènes contemporaines | 14-15 juillet 2015 | Avignon

Peau et exhibition sur les scènes contemporaines:

Question de peau? Question de politique!

La saison théâtrale a été marquée par de vives polémiques autour de la «diversité» sur les scènes françaises. Depuis les manifestations liées à l’installation performance de Brett Bailey le débat s’est poursuivi avec la table ronde organisée au Théâtre de la Colline pour promouvoir le programme 1^er Acte. Notre laboratoire s’interroge depuis longtemps sur la place accordée notamment aux créativités «noires» dans la culture française. C’est d’ailleurs pour nous l’occasion de rappeler l’ouvrage «Culture(s) Noire(s) en France: la scène et les images» (Africultures 92-93, Éditions l’Harmattan), qui propose un panorama d’articles et de témoignages sur ces questions. C’est dans le sillon de cette actualité que nous organiserons en juillet notre Université d’été en Avignon en partenariat avec le Festival Off et la Chapelle du Verbe Incarné.

La société française est largement polychrome, mais cette variété des carnations et bien peu représentée sur les plateaux des théâtres nationaux et subventionnés par l’État. Les acteurs noirs sont nombreux et créatifs, néanmoins leur présence dans le paysage théâtral français reste invisible. Pour que la créativité des Afrodescendants fasse l’actualité, il faut qu’un événement soit associé à «leur condition», alors l’institution théâtrale rend hommage aux Antillais et aux Africains de France, on monte Les Nègres de Genet ou La tragédie du roi Christophe d’Aimé Césaire, histoire d’avoir un beau panel d’acteurs noirs, ou encore on décide de traiter du fait colonial et de l’esclavage et on convoque un événement commémoratif et dénonciateur avec son lot d’Afrodescendants en vedette et sans oublier les invitations festivalières à l’Afrique lointaine pour dépayser les spectateurs avec ses violences génocidaires, ses guerres, sa misère endémiques et ses rêves migratoires. Pourquoi a-t-on l’impression que ces projets théâtraux ne sont jamais très loin d’un dispositif d’exhibition? Le laboratoire «Scènes francophones et écritures de l’Altérité» souhaite interroger la scène contemporaine et la notion d’incarnation dans les pratiques théâtrales de notre XXI siècle. Pourquoi les artistes noirs se voient systématiquement enjoints de convoquer l’Afrique, les îles ou l’histoire coloniale, quand ce n’est pas l’immigration et le territoire des «sauvageons» de banlieue?

COLLOQUE | Politiques linguistiques et culturelles extérieures des États européens (XVIIIe-XXe siècles) | Leiden, 25-26 juin 2015

Programme complet et argumentaire des organisateurs en pièce jointe.

MIHAI ȘORA | LINIA VIEȚII | 2015 [trailer 1]

Va fi un punct și va fi o linie.

Și totul va fi viu.

……………………………………………

LINIA VIEȚII

Un film cu Mihai Șora: despre a fi, a face, a avea și despre cei care sunt sarea pământului.

© INSTITUT FONDANE | m u l t i m e d i a | 2015

„[…] Toate mogâldețele acestea sunt parte din mine, sunt ludicul din mine. Ele mă reprezintă, întocmai cum ductul scrisului – după care mă identifică un grafolog – face parte din persoana mea. Ductul acesta este ireductibil la orice alt duct al altei persoane.

[…] Îmi place să mă joc. Dar jocul este un lucru foarte serios întotdeauna. Orice fel de joc are niște reguli foarte precise, pe care trebuie să le respecți când te joci. Lucrul devine extrem de important când, la acest joc, participă mai multă lume, dar chiar în joaca asta cu tine însuți încă există reguli pe care trebuie să le respecți.

[…] Nu am această propensiune de a mă întoarce asupră-mi sau, mai exact spus, de a mă proiecta în față și de a mă vedea pe mine însumi ca pe o alteritate. Eu sunt un punct de referință pentru lumea înconjurătoare, care nu are cunoștință de el ca punct de referință. Deci tot interesul merge spre lume și lumea cu care intru în relație o absorb, dar nu o absorb cu gândul la mine. Este un fel de proiecție-absorbție care, la modul conștient, se prezintă ca o proiecție și care, în realitate, este o apropriere, un fel de a-mi însuși lumea. Dar nu cu această intenție, ci cu intenția de a o cunoaște acolo-unde-e-ea, acolo: la ea « acasă ».“

Alte detalii despre Mihai Șora pe pagina oficială de Facebook, la adresa:

www.facebook.com/mihaisora

■

Il y aura un point et il y aura une ligne.

Et tout sera vivant.

……………………………………………

LA LIGNE DE LA VIE

Un film avec Mihai Șora: sur être, faire, avoir et sur ceux qui sont le sel de la terre.

© INSTITUT FONDANE | m u l t i m e d i a | 2015

« […] Tous ces lutins font partie de moi, ils sont mon côté ludique. Ces dessins me représentent de la même façon que le tracé de l’écrit – d’après lequel peut m’identifier un graphologue – fait partie de mon être. Ce tracé est irréductible à tout autre tracé d’une autre personne.

Irina Mavrodin (1929-2012) – Poèmes | Traduction du roumain

© Blair Vaughn-Gruler

 

COLLOQUE | Bachelard 2012 – le surrationalisme 50 ans après | Paris, 21-23 mai 2012

Croquis de Gaston Bachelard par Prieur pendant un cours | cca. 1928 |

 

Bachelard 2012 : le surrationalisme 50 ans après
Journées de synthèse : 21, 22 et 23 mai 2012
Centre International de Synthèse – CIRPHLES (ENS) – LARSIM (CEA)
à l’École Normale Supérieure (45, rue d’Ulm – Salle Dussane) 

 «Le passé de la culture a pour véritable fonction de préparer un avenir de la culture.» | Gaston Bachelard, L’Activité rationaliste de la physique contemporaine, 1951 |

Cinquante ans après la disparition de Gaston Bachelard (1884-1962), son œuvre continue d’orienter la pensée vers l’avenir. Le Centre International de Synthèse, dont il fut longtemps un membre actif, le Laboratoire de Recherche sur les Sciences de la Matière (Larsim-CEA) et le Centre international de recherches en Philosophie, Lettres, Savoirs (Cirphles-ENS) entendent rendre hommage à cette incitation inestimable à l’ouverture de la culture à son propre dépassement.

Si lire Gaston Bachelard aujourd’hui, c’est forcément le relire à la lumière du présent, on ne sera fidèle à l’esprit de son travail qu’en faisant jouer aussi par avance cette récurrence sur notre propre temps et en adoptant une posture résolument surrationaliste. Quelles sont les perspectives de progrès qui peuvent éclairer l’activité (sur)rationaliste actuelle? Comment la pensée bachelardienne aide-t-elle à repousser l’horizon de notre temps?

EXPOSITION « Des noms sur des murs » | Paris, Mémorial de la Shoah | 27 mars – 16 septembre 2012

 

Exposition au Mémorial de la Shoah
du 27 mars au 16 septembre 2012

Des noms sur des murs. Les graffiti du camp de Drancy [1941-1944]

La cité de la Muette à Drancy fut le principal camp d’internement et de transit des Juifs de France de 1941 à 1944.

En 2001, elle a été protégée au titre des Monuments historiques en tant que «réalisation architecturale et urbanistique majeure du XXe siècle […] et en raison également de son utilisation durant la Seconde guerre mondiale […] qui en fait aujourd’hui un haut lieu de la mémoire nationale».

John Taylor – Discovering Benjamin Fondane | The Antioch Review | spring 2012

 

Comme les traductions en anglais et les études sur l’œuvre de Benjamin Fondane sont plutôt rares, il convient de saluer cet article signé par John Taylor dans la section «Poetry today» de l’Antioch Review (printemps 2012).

„Benjamin Fondane“ : film documentar de Ana Simon și dezbatere la Clubul Țăranului, 22 aprilie 2012, ora 18

 

Că cinematografia îi îngăduie omului să deslușească mai limpede taina lucrurilor, iată ceva ce sare-n ochi. Dar Dumnezeul-Cinema nu va fi în stare să-mi ghicească religia, nici vreun alt idol la care mă voi fi închinând. N-ar putea dărui mai mult decât dăruiește poezia, și cine știe dacă poezia, oricât de zelos și de pătimaș ar fi iubită, este capabilă să deschidă chiar și numai o stridie fără ajutorul cuțitului, să tragă semnalul de alarmă într-un moment de panică. Întocmai poeziei, nici cinematografia nu va putea să ne elibereze de năravuri, ea ne va lăsa pradă obișnuințelor noastre, pierderii timpului; menită cum este să acționeze (în vederea cărui scop?), ea va accepta să servească – tocmai ea, arta cea mai imorală dintre toate artele – ipocrizia celor mai stupide, mai americane moravuri. Dar ea măcar va fi izbutit – după ce toate sforăriile se vor fi uzat – să ne adune la un loc în fața unei neînțelegeri dintre cele mai noi și să sporească șansele a ceea ce îndeobște numim: „a trăi“.
(Benjamin Fondane, in „2 x 2“, 1928, Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora)

Duminică, 22 aprilie 2012, de la ora 18, la Clubul Țăranului (Muzeul Țăranului Român din București), va avea loc proiecția documentarului „Benjamin Fondane“, realizat de Ana Simon. Evenimentul este prilejuit de Festivalul Filmului Evreiesc de la București, aflat la cea de-a doua ediție.

Mihai Șora

Gala Premiilor Radio România Cultural | București, Teatrul Odeon | 19 martie 2012, ora 19

Mihai Şora şi Radu Mihăileanu vor fi distinşi la Gala Premiilor Radio România Cultural

Cele mai importante realizări ale anului 2011 în diferite domenii ale culturii vor fi recunoscute şi celebrate luni, 19 martie, de la ora 19.00, la a XII-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural care se va desfăşura la Teatrul Odeon şi va fi transmisă în direct de Radio România Cultural şi TVR Cultural.

În cadrul galei prezentate de Emilia Popescu şi Stefan Bănică vor fi acordate premii la douăsprezece secţiuni, precum şi trei premii speciale, ai căror câştigători sunt deja cunoscuţi:

P r e m i u l  d e  E x c e l e n ţ ă îi va fi decernat eminentului cărturar Mihai Şora.

Pentru tinereţea şi seninătatea spiritului său, pentru faptul că şi-a păstrat intacte peste decenii bucuria „întâlnirii cu celălalt“ şi disponibilitatea pentru dialog – „dialogul este calea ce ar putea, eventual, duce la împlinirea persoanei“, spunea, mai demult, Mihai Şora – , pentru opera sa filosofică în deplină concordanţă cu verticalitatea sa morală…

Pe scurt, pentru modelul Mihai Şora.

COLLOQUE | Vichy et après : l’écriture «occupée» | Paris, 30 mai – 1er juin 2012

© RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

Un demi-siècle après la Seconde Guerre mondiale, les traumatismes de ce conflit continuent d’occuper les esprits comme l’espace littéraire et visuel. Les mémoires de Vichy et de l’Occupation nazie sont présentes dans des succès français et internationaux autant que dans des romans controversés ou moins diffusés. Ils mettent en cause les vérités des historiens, les visions des créateurs antérieurs.

Tristan Tzara – Înserează | Soir tombant | fac-similé et traduction du roumain | 1913

.

.

Soir tombant

COLLOQUE | Le voyage politique des écrivains et des cinéastes | Lyon – Grenoble, 8-9 mars 2012

 

 .

Le voyage politique des écrivains et des cinéastes (1920-2010)

Colloque international organisé par les groupes de recherche :
Passages XX-XXI (Lumière Lyon 2, EA 4160) et
Traverses 19-21 (Stendhal Grenoble 3, EA 3748)

Mărțișor

© Mihai Șora

 

 

 

En une légère avancée

 

Virgil Mazilescu – „patru fără un sfert“ | «quatre heures moins le quart» | posthume

 

.

Virgil Mazilescu | 1942-1984 |

.

COLLOQUE | Autour de Raymond de Becker | Bruxelles, 5-6 avril 2012

Occupation allemande de Bruxelles (1940-1945)

.

.

COLLOQUE INTERNATIONAL D’HISTOIRE
Autour de Raymond De Becker (1912-1969)
Facultés universitaires Saint-Louis
Bruxelles, 5 et 6 avril 2012

.

.

Étrangement, la figure de Raymond De Becker (Schaerbeek, 30 janvier 1912 – Versailles, 18 avril 1969), bien que souvent évoquée dans les travaux des historiens, n’a encore fait l’objet d’aucun travail biographique. «Quant à Raymond De Becker», écrivait fort opportunément il y a plus de quinze ans un ‘ami’ d’André Gide, son histoire reste à écrire, car il semble que son passage du christianisme prophétique au fascisme virulent ait fait de lui un personnage non seulement sulfureux mais tabou» [*].

Claude Sernet à Geo Bogza – livres dédicacés | 1957

Claude Sernet | Bucarest, 1925

.

.

Il reste, somme toute, assez peu de traces de l’amitié qui lia Claude Sernet à Geo Bogza (ou alors ne sont-elles pas encore suffisamment visibles). Leur rencontre date, vraisemblablement, de la période surréaliste des deux hommes, à Bucarest, dans les années vingt. C’est aussi le moment où Sernet se lie d’amitié avec Voronca (dont il deviendra le beau-frère) et Fundoianu, parmi d’autres. On sait – grâce notamment à la correspondance entre Sernet et Rodica Fundoianu, la sœur cadette – que Sernet a pris soin d’une partie des manuscrits français restés après la disparition de Fondane. L’ironie de l’histoire veut que la bibliothèque de Sernet lui-même, ainsi que ses papiers fassent les frais de la dispersion à travers le monde. Même chose pour le legs de Geo Bogza, dont on ignore aujourd’hui le contenu précis, puisque n’ayant pas fait l’objet d’un dépôt officiel et global dans un fonds public.

Nichita Stănescu – inedit : „Către Domnul Șora“ | 1982

© Paul Klee | Humour macabre | 1919

.

.

Când trupul plânge, noțiunea râde,
când capul cade retezat,
nu cade strict Maria de Stuart,
ci numai tronul Engliterei e pătat.

Deci zice-vom și noi cu filosoful
că unu și cu unu fac niciunul,
deci trage-vom și noi cu tunul
în toamna ce-o avea alunul
și niciodată nu vom trage
în fragedele frage
și nici în teiul ce-l păstrăm
pentru vreo spânzurare de vreun domn

la o adică

Tudor Arghezi – „Universitare“ | 1930

© The Saul Steinberg Foundation

.

.

În lumea profesorilor, viaţa nu curge deosebit, ca râul de slove pe albia cărţii. Nu se deosibeşte adeseori mintea unui învăţat de instinctul porcului pur şi de sfincterul raţei, decât în lauda orăteniilor din curte. Luminişul de fildeş al paginii albe, contemplată la flacăra lămpii de studiu, nu şi-a prins claritatea selenară măcar pe fruntea boltită de hârtie, necum să intre dincolo de frizură şi să rectifice rafinând-o, pornirea de sălbătecie a brutei moştenite.

.

© The Saul Steinberg Foundation

.

Tudor Arghezi – „Mahalagiii culturii“ | 1928

© Luiza Palanciuc | Arghezi : ainsi va la vie | 2012

.

.

Se va şopti pe undeva, cu întristare, de sfârşitul lamentabil al congresului profesorilor universitari?…

Aceşti anemiaţi ai vieţii, oameni care cu bună ştiinţă şi-au suprimat instincte, şi-au cultivat virtuţi, şi-au dezvoltat aptitudini insolite, au hotărât să se adune laolaltă. Nalţi şi palizi, cu scânteia odihnind tristă în adâncul negru al privirilor obişnuite să vegheze subt lampă, sfioşi din inexperienţa braţelor, delicaţi din completă dezinteresare faţă de vanităţile şi poftele vulgare, nobili prin morala care-i face să urmărească mai departe dezinteresat un joc de cifre sau de formule, chiar după ce fabricile purcese din caietele lor creează averi noi şi noi financiari – aşa puteau fi închipuiţi, venind la Bucureşti din patru colţuri de ţară, profesorii universitari, marii preoţi şi generalisimi ai Ideii.

Vă înşelaţi!…

Alexandru Paleologu despre Virgil Mazilescu | 1984

© Luiza Palanciuc | Virgil Mazilescu : va fi linişte | 2012

.

.

Un vers de Virgil Mazilescu: „vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii“. Virgil Mazilescu nu vorbea limpede şi nu a fost niciodată stăpânul lumii. Cu toate acestea, Virgil Mazilescu vorbea foarte limpede şi a fost nu o dată stăpânul lumii. De câte ori îşi recita câte o poezie, el era stăpânul lumii. Nu totdeauna erai dispus să-l asculţi, dar nu era scăpare şi de fiecare dată erai subjugat chiar dacă nu o auzeai pentru prima oară. Avea atunci Virgil Mazilescu o autoritate, o siguranţă absolut suverană. Poezia lui e o poezie de o rară precizie. Deşi, cum spune Eugen Negrici în postfaţa (excelentă) la va fi linişte va fi seară, versurile lui Mazilescu „se opresc mereu şi inexplicabil (ca într-un lapsus intermitent) ori (se) suspendă agăţate de cele mai neaşteptate părţi de propoziţie sau de cuvânt“, ele sunt definitive, irevocabile, stăpânitoare. Niciun cuvânt nu mai poate fi dislocat, nicio repetiţie, niciun clişeu verbal nu e fără rost ori de prisos; „am prevăzut totul până în cele mai mici amănunte“.

Dan Sluşanschi – „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului“ | 2008

.

© Luiza Palanciuc | Dan Sluşanschi : traces hors-piste | 2012

.

Longtemps, nous sommes allés l’écouter comme si nous allions écouter l’oracle. Point de raideur, pour autant, ni ankylose d’esprit, ni injonctions scolaires. Mais une sagacité débonnaire, paternelle, quelquefois attendrie à nous voir – trois-quatre pèlerins, par un froid de canard, à huit heures du matin, dans cette salle obscure du troisième étage – désireux de peaufiner notre grec ou notre latin. Et nulle disjonction entre le geste de transmettre et celui d’ouvrir : les chemins du savoir, les passages du cœur, en une étreinte amoureuse. Aujourd’hui, toutes ces traces hors-piste nous manquent. Douloureusement.

Luiza Palanciuc

B. Fundoianu – inedit : „Eminescu şi războiul“ | 1918

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

Există un destin al manuscriselor lui Fondane, iar el este indisociabil legat de al său, personal, dar într-un mod paradoxal (i.e. de semn contrar): grija ordonării textelor, a conservării variantelor succesive, ca şi febrilitatea redactării nu au avut un corespondent, cât de vag, în posteritatea lui Fundoianu; manuscrisele au fost risipite, publicarea ineditelor a fost (şi este încă) precară, aleatorie, fără vreo legătură cu regulile clasice, riguroase, ale editării unui text.

Eugen Suciu – Bucuria anonimatului | 1979 | Traduction du roumain

© Eugen Suciu par Orbán Anna-Mária | 2011

.

.

LES CELLIERS OÙ L’ON RÉINVENTE

Recommencer
ce que jamais tu n’as pu commencer
entendre
la solitude gicler
le baiser jeter une passerelle
pour le chagrin
pollen éparpillé des cristaux
entendre les molosses
grandir tout à coup
– libérés de ces lettres menues
en bas de la page lorsque tu
voulais juste y inscrire l’année et le jour
caresser le poème
comme le crâne de ta bien-aimée
quand tu lui racontes
le voyage au pays de l’humilité
à bout de forces
oublier un instant ce que tu disais
sentir tes artères vides
tels les celliers où l’on réinvente
l’étrange créature – le cri

sentir
qu’il suffirait d’un seul papillon
pour t’effondrer

.

.

© Mircia Dumitrescu | photo : Orbán Anna-Mária

.

.

Mihai Şora – „Nu sunt un om de monolog, ci unul de dialog“ | Zilele revistei Familia | Oradea, septembrie 2011

© Georg Baselitz | Oberon | Remix | 2005

.

.

Primăria municipiului Oradea, Academia Civică Bihor şi Revista de Cultură Familia au organizat conferinţa „Valorile şi sensul lor“, susţinută de Domnul Mihai Şora. Conferinţa a avut loc vineri, 30 septembrie 2011, în sala „Traian Moşoiu“ a Primăriei din Oradea. Textul alăturat reproduce fragmente din discuţiile care au avut loc cu această ocazie.

.

.

IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

Mariana Şora | 1917 – 2011 |

.

.

IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

| Budapesta, 26 mai 1917 – München, 19 decembrie 2011 |

.

Ego scriptor

Mariana Şora, la ieşirea din timp

.

.

Mon cœur mis à nu. Sub această expresie ar putea sta întreaga operă a Marianei Şora: nu inima dezvăluită (aşa cum a fost trădat Baudelaire în limba română), ci sufletul în palmă. Căci există, în această operă, o generozitate funciară, pe care literele noastre (împovărate de vidul atâtor orgolioase credinţe în sine) nu o practică spontan şi destins, ori au îngropat-o de mult sub tribulaţii conjuncturale.

Benjamin Fondane – Autoportrait | «N’est-il rien qui pût nous apaiser?» | Autoportret | Nimic nu-i, oare, să ne-aducă alinare?“ | 1943

© Luiza Palanciuc | série «Un homme parmi les autres» | 2008

.

.

N’est-il rien qui pût nous apaiser?
un peu de neige aux lèvres des étoiles,
un peu de mort donnée en un baiser?

Moi-même dans tout ça – Qui donc – moi-même?
Fondane (Benjamin) Navigateur –
Il traverse à pied pays, poèmes,

le tourbillon énorme d’hommes morts
penchés sur leur journal. La fin du monde
le retrouva, assis, dans le vieux port * –
| jouant aux sorts * |.

Regarde-toi, Fondane Benjamin –
dans une glace. Les paupières lourdes.
Un homme parmi d’autres. Mort de faim.

                                         1943

B. FUNDOIANU – „Oscar Wilde“ | 1921

.

I

.

Sunt douăzeci de ani, în 1900, un cortegiu de puţini l-au însoţit pe Wilde, obşteşte, la cimitirul din Bagneux. Pentru noi, o aniversare tristă. Să profităm de pretextul acesta al aniversării ca să corijăm câteva păreri care se vor reface la loc, cum se reface urma paşilor în nisipuri.

Wilde scria: „Sunt născut pentru excepţii, nu pentru legi“. Oamenii care ştiu ceti concep prea puţin inegalitatea asta în faţa legilor naturii. Oamenii sunt, prin ipoteză, identici. Ei admit existenţa excepţiei, cum admit existenţa miracolului. Dar ar voi să categorisească după legile fizicei comune, care e negată de miracol, şi după legile psihologiei comune, care e negată de excepţie.

Brassaï | Tache limbe | circa 1932

.
.

Wilde scria: „Şi de-ar fi viaţa, cum desigur este, o problemă pentru mine, eu nu-s mai puţin o problemă pentru viaţă“. Dar oamenii n-au nevoie de probleme. Wilde are o anecdotică: o viaţă a lui particulară, cu multe amănunte, cu multe mistere şi, la sfârşit, cu puşcărie. Cu elementele astea, poţi oricând să scrii despre Wilde şi să-i judeci opera. Poţi chiar să osândeşti. Bârfeala a devenit însăşi critica literară. Şi ori de câte ori, într-un plan, se judecă numai anecdotica, fără să se caute obârşia în temperament, de atâtea ori critica: roman, eseu sau filosofia artei, este simplă bârfeală.

B. FUNDOIANU – „Stendhal“ | 1921

Stendhal | projet d’épitaphe | cca. 1832

.

.

Citesc din când în când pe Stendhal, ca pe un stimulent. Un stimulent à rebours însă… Mi-e frică de artistul din Stendhal care nu-l poate iubi pe Chateaubriand, care nu-l poate suferi pe de Maistre şi care, în timpul compoziţiei romanului [La] Chartreuse de Parme, citeşte ca pildă de stil Codul civil.

B. FUNDOIANU – „Scepticul Voltaire“ | 1921

© Luiza Palanciuc | Le rire de Voltaire | 2008

.

.

Foiletez din nou pe Voltaire, în Dicţionarul filosofic. Abia acum – întâia oară când îl recitesc pe Voltaire, după lectura lui Montaigne –, înţeleg pricina pentru care Voltaire e astăzi în mai puţină stimă. Montaigne are o limbă simplă, capabilă să asimileze orice nuanţă: pietrele în râu stau pe un fund moale, şi curgerea râului le mişcă şi le schimbă locul. Limba lui Voltaire e rigidă; cuvântul cel mai fluctuos se stabileşte în vorbă, ca într-un mormânt stătător şi de sine : e limba certitudinii.

Silvia Baron Supervielle sur Benjamin Fondane

© Andrés Cisilino Rubio | Dos pulsões, os tremores | 2010

.

.

Dans un des volumes de Testimonios, qui sera bientôt édité en France, Victoria Ocampo raconte que pendant l’hiver 1929, à Paris, elle se rendit un jour chez Léon Chestov avec Ortega y Gasset. Un jeune homme entra avec eux dans l’ascenseur et son habillement attira son attention: il portait un béret sombre, une écharpe verte et des gants de la même couleur. Ils entrèrent chez Chestov qui le présenta: Benjamin Fondane, écrivain. Victoria, qui sympathisa avec lui, apprit qu’il était roumain et qu’il écrivait en français des poèmes et des essais. Quelques jours plus tard, elle l’invita à dîner dans son appartement de la rue d’Artois avec Drieu La Rochelle qu’elle venait également de connaître. Lors de ce dîner, selon son témoignage, les deux écrivains se querellèrent violemment…

COLLOQUE | La douceur dans la pensée moderne | Paris, 15-17 décembre 2011

.

Colloque La douceur dans la pensée moderne
organisé avec le soutien de  l’équipe THETA | UPR 76 du CNRS

Nichita Stănescu – Parmenide

 

„...Ochii îmi erau numai pentru vedere...“

.

.

Se dedică Domnului Mihai Şora

.

.

Atunci şi numai atunci când a apărut natura
au apărut şi lucrurile.
Vai mie, ochii îmi erau numai pentru vedere,
urechile numai pentru auz,
creierul meu gravid de un cuvânt
încă nu născuse,
iar cât despre înţelesul cuvântului –
în jurul meu era o tăcere
atât de absorbitoare:
ca mirosul dulceag al unui copil mort.

Vai mie,
vai mie,
dar mai ales vai celui
care m-a făcut să înţeleg
înţelesul.

.

• Text : Nichita Stănescu, „Parmenide“ (circa 1980)
• Crochiu : Luiza Palanciuc

.

.

CALL FOR PAPERS | ‘Bezobrazia’ : les dysfonctionnements soviétiques au prisme des archives | Paris, 9 mars 2012

 

 

Bezobrazia : les dysfonctionnements soviétiques au prisme des archives

Date limite des propositions : 16 décembre 2011

Qui consulte les archives russes ne peut être que frappé par le nombre de dysfonctionnements qu’elles consignent. Les rapports d’inspection ou les lettres de plainte, entre autres documents, multiplient les constats d’échec et les descriptions souvent épouvantables. Cette omniprésence des anomalies est telle qu’elle en vient à constituer un véritable filtre de lecture du passé soviétique: elle semble suggérer que rien n’allait en Union soviétique.

PARUTION | Jacques Fredj, Les Juifs de France dans la Shoah | 2011

.

.

 

Jacques Fredj, Les Juifs de France dans la Shoah, Préface de Simone Veil, Paris, Éditions Gallimard & Mémorial de la Shoah, 2011, 223 p.

Présentation de l’éditeur

À la veille de la Seconde Guerre Mondiale vivent en France environ 300 000 Juifs, soit moins de 1 % de la population. Un tiers est établi depuis des générations. Les deux autres tiers sont des Juifs étrangers provenant principalement de Russie, de Roumanie, de Pologne et du pourtour méditerranéen. La dernière vague, celle qui annonce la tragédie de la guerre, est constituée de Juifs d’Allemagne, d’Autriche et de Juifs tchèques. Tous ont en commun leur attachement sans faille à la France de la Révolution et des droits de l’homme. De la genèse de la politique de persécution nazie à l’égard des 9 millions de Juifs d’Europe, au chiffre tragique de la fin de la Seconde Guerre Mondiale, 6 millions de victimes dont 76 000 pour la France, cet ouvrage, réalisé en collaboration avec le Mémorial de la Shoah de Paris, s’attache à l’histoire des Juifs en France. Entre 1940 et 1944, ils sont frappés de plein fouet par une double législation française et allemande, qui les fait passer de l’humiliation à l’exclusion, puis de l’internement à la déportation.

«De 1933 à 1945, l’idéologie nazie a mobilisé la société allemande, son administration et son armée, d’abord pour exclure, puis pour éradiquer de la surface de la terre, physiquement et culturellement, tous les Européens nés Juifs. Ainsi, entre 1940 et 1944, les Juifs de France sont frappés de plein fouet par une législation antisémite, française et allemande, par l’internement puis la déportation. 76000 Juifs dont plus de 11 000 enfants sont déportés avec l’aide du gouvernement de Vichy et arrachés à la vie. Cette histoire est proche de nous, elle s’est déroulée dans notre pays, dans nos villes et nos villages, puis s’est tragiquement prolongée dans les centres de mise à mort érigés par les nazis en Pologne, au cœur de l’Europe. À nous tous de nous l’approprier, de vivre et de construire avec ce crime, et malgré ce crime. À nous tous également d’utiliser l’histoire de la Shoah, sans la dénaturer, sans la banaliser, sans l’instrumentaliser, afin d’interroger notre présent et de préserver l’avenir de nos libertés.»

Jacques Fredj

 

.

.

COLLOQUE | Le moment 1991 : la fin de l’URSS | Paris, 12-14 décembre 2011

.

Le moment 1991 : la fin de l’URSS au regard des transformations politiques, culturelles et sociales 1970-1991

.

.

.

Paris, 12-14 décembre 2011

Colloque international co-organisé par Sciences-Po (Centre d’histoire, CERI), Université Paris-Ouest la Défense (CRPM), FMSH, CERCEC, Bibliothèque de Documentation Internationale Contemporaine, FSP/ULB.

Vingt ans après l’effondrement de l’Union des Républiques Socialistes Soviétiques (1918-1991), il semble pertinent de s’interroger sur l’année 1991. La question de l’effondrement de l’Union soviétique a certes été étudiée dans une grande partie de ses composantes dès le début des années 1990. Mais au cours des vingt dernières années, des travaux novateurs, en particulier en histoire sociale et en histoire culturelle, ont pu établir de nouveaux liens entre les processus politiques et sociaux des décennies qui ont précédé la Perestroïka et l’effondrement du système soviétique.

CALL FOR PAPERS | Changer d’échelle pour renouveler l’histoire de la Shoah

.

.

Changer d’échelle pour renouveler l’histoire de la Shoah

Date limite des propositions : 15 février 2012

Si depuis plusieurs années l’histoire de la Shoah a connu un important développement de travaux relevant de la microhistoire, cette approche demeure encore marginale en France. De nombreuses enquêtes sont ainsi venues enrichir notre connaissance de la période en adoptant une focale «micro» sur plusieurs types de terrains: étude des trajectoires d’une ou plusieurs familles, suivis de convois, histoires d’un ghetto, d’un camp, d’une ville, d’une région… Si ces travaux entendent apporter une pierre locale à l’édifice national ou européen de l’histoire de la destruction des Juifs d’Europe, nous aimerions, en réunissant des historiens de différents pays, confronter les différentes méthodes appliquées dans ces travaux et questionner la spécificité de l’échelle d’observation propre à la microhistoire dans la compréhension de l’histoire des persécutions.

Roumanie, mon balluchon

.

© Luiza Palanciuc | Roumanie, mon balluchon | 2011

.

.

• Et ceci …

.

.

.

Lexicographie : escroc

.

.

Le silence de Toca – IN MEMORIAM Alexandru Tocilescu

Le silence de Toca

.

.

IN MEMORIAM ALEXANDRU TOCILESCU

| metteur en scène ■ 1946 – 2011 |

.

.

Benjamin Fondane – Le poète et son ombre | Poetul şi umbra lui | fragment

© Fondane văzut de Irina Banari | 2011 |

.

.

Dincolo de mine cu ochii’nchişi spre mine,
care-i izvorul cel dintâi, care-i tărâmul de pe urmă?

Mihai Şora – Să fii om întreg

© Mihai Şora par Irina Banari | 2009 |

.

.

Filosoful Mihai Şora s-a născut în 1916, pe 7 noiembrie. A studiat Filosofia la Bucureşti, iar în 1939 a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez. A publicat cartea de debut, Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique, la Editura Gallimard, în anul 1947, volum în care se află in nuce întreaga sa filosofie ulterioară. Domnia Sa celebrează fiecare secundă printr-o indicibilă căldură umană. Să te apropii de Domnul Mihai Şora este întotdeauna un act de împlinire şi de smerenie. Se spune că, în apropierea unor personalităţi uriaşe şi strălucitoare, te poţi simţi mai bun, mai frumos, mai deştept…  În preajma domnului Şora te simţi, pur şi simplu, om. Şi nu-ţi mai este frică de asta. Pentru că tot ce exprimă, tot ce transmite este un semn omenesc al dragostei de viaţă.

La mulţi ani, Domnule Mihai Şora! Împliniţi 95 de ani, sunteţi sănătos şi energic, de aceea vă întreb: există un secret, o explicaţie a acestei vitalităţi? Îmi amintesc că, într-un dialog mai vechi, aţi spus chiar aşa: ,,intelectul nu este separat de puterea vitală“…

Mihai Şora: N-am vreun secret al longevităţii. Ştiu doar atât: că bunicul meu patern împlinise 99 de ani când a adormit întru Domnul – în sensul propriu al cuvântului, căci a murit în timp ce dormea. Sigur, genetica nu explică chiar totul, dar poate fi o bună ‚scuză“. Adevărul este că nu m-a locuit niciodată obsesia timpului imediat, nici placiditatea proiecţiilor în trecut; am trăit toată viaţa uitându-mă înainte, iar modul acesta de a exista este, el însuşi, organic: nu-ţi propui să fii deschis spre ceilalţi, cum nu-ţi propui să fii melancolic… Ceea ce poţi face, însă, este să eviţi scoriile lumii, să te extragi din isteria mediatică, să te înconjuri de oameni frumoşi: adică tocmai acei oameni care te ţin în viaţă, pe care îi iubeşti şi care îţi întorc această iubire.

Aurel Pantea – Dragostea… (2011)

.

.

.

Gheorghe Iova – existarea în faţa mea se ridică… (1970)

.

.

.

Luiza Palanciuc – Johnny Răducanu: Unfinished Work | 2011

© Luiza Palanciuc | Johnny Răducanu: Unfinished Work | 2011

 

.

.

Johnny Răducanu s’est éteint le 19 septembre 2011. Trop tôt pour que le vœu que nous avions formulé ensemble – celui d’entendre sa composition pour Fondane – puisse être un jour exhaussé. De ce vœu, nous gardons, à présent, les manuscrits, les ébauches et un tas de souvenirs des mots échangés et réflexions menées sur la façon dont les textes de Fondane pourraient s’articuler en musique. Pour Johnny Răducanu, fin interprète lui-même et prodigieux improvisateur au piano et à la contrebasse, la composition devait prendre la forme d’un ensemble cyclique. Cela voulait dire être attentif aux incidences du mode d’énonciation musicale spécifique qu’est le jazz sur la construction du rapport texte-musique. Dans un système tonal, il fallait que la continuité musicale eût été fondée sur l’opposition tonique dominante, autrement dit sur une syntaxe «codée», due aux attentes créées par la dominante, aux mises en suspens de la résorption de la tension et à l’effet (d’accomplissement) que procure la tonique. Autant de contraintes formelles exigeant le respect de certaines «lois» dans la composition. Point d’irrégularité donc de la structure musicale, mais une tension constitutive de la relation texte-musique ou, en d’autres termes : une technique compositionnelle dans laquelle le texte viendrait répondre à une nécessité musicale. Texte et musique articulés sur le mode d’une relation cohérente, où les moyens d’être-en-présence que le texte et la musique pouvaient actualiser engendrent chez l’auditeur l’impression d’un lien consubstantiel : texte et musique avec un horizon référentiel commun.

.

 (à suivre)

.

.

.

Domniţa Ştefănescu – 11 ani din istoria României, Editura Maşina de Scris, 2011

Domniţa Ştefănescu – 11 ani din istoria României – o cronologie a evenimentelor : decembrie 1989 – decembrie 2000, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2011, ISBN 978-973-8491-37-3, 974 p. in 4º.

.

Remarquable travail de bénédictin que cet ouvrage signé par Domniţa Ştefănescu – 11 ans d’histoire de la Roumanie – une chronologie des événements : décembre 1989 – décembre 2000 [original roumain : 11 ani din istoria României – o cronologie a evenimentelor : decembrie 1989 – decembrie 2000]. L’auteur – dont il faut signaler, au passage, les mérites en tant qu’éditeur – a une qualité indéniable : la patience. Car outre la probité scientifique et la connaissance directe (consultation des sources, classement attentif des données, acribie dans les commentaires explicatifs), il y a cette vertu : la patience – apparentée à la persévérance –, indispensable pour mener à bien ce genre de travail et mettre à la disposition des chercheurs (comme du grand public) un instrument de référence unique en son genre, pour cette période chargée de l’histoire récente de la Roumanie.

Chose plus remarquable encore : il ne s’agit pas exclusivement d’une chronologie des faits. Sans doute, telle est la forme («générique») de l’ouvrage et il importe de tenir compte des contraintes formelles, pour ainsi dire, que ce type d’expression comporte. Mais l’auteur s’attache (s’attelle, devrions-nous écrire), sur plus 900 pages, à décrypter, à analyser et à établir les relations entre les faits et les décisions les plus saillants de ces onze années (assez troubles, pour tout reconnaître). Lourde tâche, de longue haleine, qui ne fut certainement pas des plus apaisantes. À noter, à ce titre, l’existence d’un index minutieux et fort utile, des annexes détaillées et d’une bibliographie.

Événements politiques et sociaux, règles (ou règlement de comptes) dans la concurrence sur la scène politique ou économique, dynamique des partis, pression (mécanique ou volontaire) des (sur les) actants, motivations et prises de position de la société civile – ce livre est écrit, selon les propos mêmes de son auteur – sous le signe d’une affection lucide pour la Roumanie, de la confiance en «ses chances de coexister dignement avec les pays influents du monde, au-delà des accidents inhérents de l’histoire».

Indéniablement, le placement dans leur contexte des événements et faits historiques donne tout son sens à cet instrument de travail. Notre souhait est, de ce fait, double : que l’ouvrage soit apprécié à sa juste valeur en Roumanie; que l’auteur ait l’audace de poursuivre la mise à jour de cette œuvre chronologique.

Luiza Palanciuc

.

.

.

Colloque : Les transnationales de l’anticommunisme de guerre froide | Université de Fribourg | 26-29 octobre 2011

© Luiza Palanciuc | L’Europe sortant de l’accolade | 2011

.

.

Colloque 

Les transnationales de l’anticommunisme de guerre froide:

actions, réseaux, transferts

26-29 octobre 2011

Université de Fribourg

Alors que la lutte contre le communisme pendant la guerre froide est souvent associée à une «croisade», sur laquelle plane par ailleurs l’ombre – la «main invisible» – des Etats-Unis et de leurs services secrets, et que l’historiographie de ces dernières années a beaucoup étudié des aspects tels que la guerre psychologique et la diplomatie culturelle, tout en développant le concept d’histoire transnationale, le moment semble venu de faire le point sur la part de «transnationalité» de l’anticommunisme. Dans quelle mesure celui-ci a-t-il été réellement concerté, coordonné et ramifié de manière transnationale? Quelles interactions et interdépendances observe-t-on entre les différents types d’anticommunisme à l’échelle européenne et transatlantique? Quelles ont été les dynamiques de transfert à l’œuvre tant au niveau des pratiques que des idées? Quels réseaux et quelles configurations enjambant les frontières le combat contre le «péril rouge» a-t-il engendrés? Comment se sont articulées activités clandestines et publiques, privées et étatiques? Telles sont les principales questions auxquelles des spécialistes européens et américains tenteront d’apporter des réponses, en se penchant sur tout l’éventail des connexions hétérogènes qui se sont manifestées dans le cadre de la lutte anticommuniste. Ainsi le colloque vise-t-il à rendre compte des accomplissements aussi bien que des limites de la «solidarité anticommuniste occidentale» durant la guerre froide.

Benjamin Fondane – „Exerciţiul spiritual“ | 1934 | traducere din limba franceză

© Luiza Palanciuc | Jaillissante | 2011

.

.

.

Ion Mureşan – L’espoir | 2010 | traduction du roumain

© Mircia Dumitrescu

.

.

Mal.

Conférence «Mein Kampf, 70 ans après» | Paris, 12 septembre 2011

© RBF | Vue aérienne sur machine à détruire | 2011

.

.

« Mein Kampf, 70 ans après » | Atelier de recherche

Norman Manea (ed.) – Romanian Writers on Writing | 2011

 

 

Romanian Writers on Writing

• Norman Manea (editor)
• Sanda Cordoş (editor)
• Carla Baricz (translator)
• Raluca Manea (translator)

Trinity University Press

Series: The Writer’s World | Publication Date: 2011 | 336 p. in 8º

ISBN-10: 1595340823 | ISBN-13: 978-1595340825

                               

Book Description

 

Vanity doubled by vitality, vulnerability mixed in with force, and the fear of dissolution intimately linked with the desperate pride of defeating historical time confer upon Romanian literature a special tension, born from wandering and threat. The 81 writers gathered in Romanian Writers on Writing explore this unsettling tension and exemplify the powerful, polyphonic voice of their country’s complex literature. The Writer’s World series features writers from around the globe discussing what it means to write, and to be a writer, in other countries. The series collects a broad range of material and provides access for the first time to a body of work never before gathered in English, or, perhaps, in any language.

 

 

.

.

.

Tudor Arghezi – Numerus clausus | 1923

© Ruth Thorne-Thomsen | Levitating man | 1983

.

.

.

De la relation, souvent tendue, entre Fondane et Arghezi, il ne reste que peu de textes, éparpillés dans les revues roumaines. Sans doute Fondane sait-il priser le poète accompli qu’est déjà Arghezi dans les années trente (Cuvinte potrivite paraît en 1927; Flori de mucigai – en 1931). De même, Arghezi a dû bien sentir la fébrilité de l’impatient Fundoianu, si présent lui-même dans les périodiques roumains avant son départ pour la France, en 1923. Il faudrait cependant se demander si la tension et l’échange pour le moins coloré qui eut lieu entre les deux hommes ne sont pas davantage les signes d’une reconnaissance réciproque, plutôt qu’un malentendu foncier, touchant aux fondements de l’acte créateur et à ses contraintes ontologiques. On ne connaît que trop bien la plume acérée – aisément venimeuse – de l’éditorialiste Arghezi (v. l’accueil qu’il fit au roman Ion de Liviu Rebreanu, le traitement réservé à Brătescu-Voineşti et à bien d’autres). On connaît aussi la passion et la ferveur de Fondane lorsqu’il est amené à défendre ses idées. L’un comme l’autre détestent la mauvaise foi, les sanctifications hâtives ou sans raison valable. Pour autant : ayant eu la chance d’une longue vie (1880-1967), Arghezi a pu voir son nom entrer sur la liste des classiques – canons, modèles à suivre et autres apostilles en ce genre.  C’est loin d’être le cas pour Fondane – en France comme en Roumanie. Mais leurs similitudes surpassent cette validation extérieure, ainsi que leurs quelques différends plus ou moins rhétoriques. Demeure la lucidité dans l’analyse des faits de société. Exempli gratia : cet article paru en 1923, au sujet de la requête des étudiants à fixer le numerus clausus pour les étrangers dans les écoles roumaines.

Luiza Palanciuc

 

O inspiraţie parazitară a determinat studenţimea să ceară mărginirea numărului străinilor în şcolile româneşti. Sunt două feluri de streini în sensul secret al acestei noţiuni: sunt evreii, care legalmente nu mai sunt străini, şi străinii adevăraţi, care vin să înveţe carte românească. Studenţii români interzicând străinilor să înveţe şi să răspândească limba românească!

Constantin Stan – Trăieşte şi mergi mai departe (fragment) | 2009

© Vladimir Veličković

.

.

.

,,Cel care eşti acum este acela care ai fost, răspunde ea, cel care vei fi în viitor este reprezentat de ceea ce faci acum, înţelegi, rezultatele faptelor noastre se rumenesc încet, afectându-ne mult după ce am uitat şi că le-am făcut, fiecare faptă se întoarce la noi, trăgând după ea şi silueta urii de sine, dar siluetele alea aparţin trecutului, dragul meu, durerea pe care o simţi acum este forma consecinţelor, fructul lor ajuns la maturitate, iar partea bună a acestui lucru este aceea că momentul de faţă reprezintă sfârşitul drumului.“

Zeruya Shalev

 

…uitându-mă în lungul străzii, în acea zi toridă de vară, am simţit că de fapt totul e inert, fără viaţă, împietrit ca după un mare cataclism,

Mihai Şora – „Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“ | dialog de Constantin Stan (1951-2011) | noiembrie 2010

© Fiona Banner

.

.

.

Constantin Stan: Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?

Mihai Şora: Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.

Mircea Ivănescu – in memoriam

.

.

.

©

• Texte : Mircea Ivănescu (1931-2011), „Mopete şi ipostazele“, 1970
• Traduction du roumain & image : Luiza Palanciuc

.

.

.

Dezbatere FONDANE – CINEAST, joi, 23 iunie 2011, ora 18, la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (Bucureşti)

.

.

.

„Epoca noastră şi-a zdrelit mâinile tot încercând să vină de hac multor lucruri: culturii, unei anumite idei despre om, lui Dumnezeu; toate operaţiile pe care le va fi încercat s-au soldat cu ruine şi cadavre; pe nesimţite, una după alta, instituţiile s-au văzut ameninţate, dacă nu chiar zdruncinate; dar, printre aceste degradări ale formei sale, ea a avut parte şi de o bucurie – una singură: aceea de a fi fost martoră la naşterea Cinematografiei!“

• Benjamin Fondane, in „Prezentarea unor filme pure“ (fragment), 1929. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (2008)

.

.

.

Benjamin FONDANE – Trei scenarii. Cinepoeme, 1928 (traducere din limba franceză)

.

.

.

Volumul Trois scénarii. Cinépoèmes a apărut la Bruxelles, editat de Documents Internationaux de l’esprit nouveau, în anul 1928, în 29 de exemplare. Textul era însoţit de două fotografii realizate de Man Ray, iar coperta reproducea o compoziţie a aceluiaşi Man Ray, extrasă din lucrarea Champs délicieux, apărută la Paris în 1922. Cinepoemele sunt printre primele texte publicate de Fondane în limba franceză, după emigrarea din România (în 1923) şi după o lungă tăcere. Fondane se află în căutarea tonului just, a unei posibilităţi de a ieşi din criza pe care o traversează. Iar ieşirea se va produce odată cu descoperirea cinematografiei şi a tehnicilor vizuale ale acesteia – de la filmarea propriu-zisă, ritmare, lumini, la efectele şi decupajele din montaj. „2 x 2“ – titlul prefeţei lui Fondane, trimite la lupta împotriva evidenţelor raţiunii, expresie şi model existenţial deopotrivă, pe care Fondane avea să le interiorizeze şi să le verbalizeze în urma întâlnirii sale cu filosoful Lev Șestov.

Scenariile se numesc Paupières mûres, Barre fixe, Mtasipoj. Cel din urmă este un omagiu adus scriitorului şi pictorului Georges Ribemont-Dessaignes (1884-1974); titlul însuşi – Mtasipoj –, cuvânt folosit de Ribemont-Dessaignes în L’autruche aux yeux clos din 1924, ilustrează dezarticularea lingvistică, iraţionalul. Fondane numerotează fiecare imagine, este atent la precizia detaliului şi la succesiunea riguroasă a planurilor; fragmentaritatea devine, aici, principiu estetic: o dezagregare sistematică dar păstrând ritmul subiacent al unei paradoxale plenitudini. Fondane recurge mereu la figuri suprarealiste, cu personaje în criză, aflate adeseori sub semnul derizoriului, al patafizicii – în sensul lui Jarry: deconstrucţie a realităţii şi reconstrucţie în absurd. Din acest amalgam de sensuri rezultă nu doar o logică, ci o infinitate de logici care se completează ori se invalidează reciproc. Articulaţie poetică, de fapt, la care Fondane, odată cu trecerea timpului şi redactarea volumelor propriu-zise de poezie franceză (în formă fixă), va renunţa, pentru a nu păstra decât – aşa cum o mărturiseşte el însuşi – „absurdul gust al libertăţii“.

Am căutat să respectăm, în traducerea noastră, topica lui Fondane, precum şi punctuaţia minimală ori jocul permanent dintre substantivele articulate şi cele nearticulate, care, alături de propoziţiile eliptice, ilustrează cel mai bine natura secvenţială şi fragmentară a acestor scrieri. Este, după expresia lui Fondane, „era scenariilor care nu pot fi turnate“. Dar, tocmai în măsura în care ele par a nu putea fi turnate, aceste scenarii păstrează un uriaş potenţial estetic, destinate cum sunt să „creeze o stare provizorie a spiritului pe care memoria o consumă în actul lecturii“.

Cinepoemele au fost reeditate la editura Plasma, în anul 1984, într-un volum care cuprinde şi alte texte legate de cinematografie, reunite şi prezentate de Michel Carassou, purtând titlul Écrits pour le cinéma. Le muet et le parlant (ediţie epuizată). Sub acelaşi titlu, textele au apărut, în 2007, la editura Verdier, în colecţia „Poche“. Traducerea noastră a fost făcută după ediţia publicată de Fondane însuşi, în anul 1928; prima ei apariţie – prin bunăvoinţa Doamnei Gabriela Gavril, căreia îi mulţumim, încă o dată, pe această cale – a avut loc în numerele 9 şi 10, din septembrie-octombrie 2009, ale revistei Timpul.

Luiza Palanciuc şi Mihai Șora

Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival) | Dezbatere – luni, 20 iunie 2011, ora 12, Green Hours

În cadrul Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF), organizat de NOI Media Print S.A. și Fundația Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, luni, 20 iunie 2011, la ora 12, pe terasa Green Hours din Bucureşti, va avea loc o dezbatere despre destinul artistic al evreului din perspectivă istorică, religioasă etc.

Titlul dezbaterii: „Mamă, vreau sa fiu artist“.

Participă: Alexander Hausvater, Andrei Oişteanu, Andrei Finţi.

Directorul Festivalului: Paul Ghiţiu.

Detalii despre Festival, program şi alte informaţii utile – pe situl oficial: BJFF

.

.

.

■ Revue ALTERMED – n° 4 : «Cultures roumaines», coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou ■

Numéro coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou

Invitation

Les Éditions Non Lieu vous invitent à la présentation du n° 4 de la revue Altermed, coordonné par Andreia Roman et Michel Carassou: «Cultures roumaines».

En présence d’auteurs et de collaborateurs de la revue et en présence de Smaïl Goumeziane, directeur d’Altermed, qui présentera le livre qu’il vient de publier: Algérie. L’Histoire en héritage.

Le jeudi, 23 juin 2011, à partir de 19 heures
Chez BARAK
29, rue Sambre-et-Meuse – 75010 Paris
Métro Belleville

Pour d’autres informations utiles, catalogue et bons de commande, veuillez consulter le site des Éditions Non Lieu.

.

.

.

■ Mihai Eminescu sur l’abécédaire de Vasile Petri (1878) ■

© Luiza Palanciuc | Alphabet | 2011

Rappel de ce que furent, dans les années troubles de la Roumanie pré-moderne, les interventions dans la presse de Mihai Eminescu (1850-1889). Cette fois, sur l’abécédaire de Vasile Petri, dont Eminescu n’hésite pas à faire l’éloge et à souligner sa concordance avec les exigences de l’«écritologie» (apprentissage de la lecture par l’écriture). L’article est à considérer avec les précautions d’usage (pour éviter tout anachronisme et jugement de valeur a posteriori). Eminescu insiste sur la pratique pédagogique, fait la distinction entre les différentes orthographes en vigueur à l’époque et souligne les problèmes liés à la prononciation. Il plaide résolument pour l’unité orthographique de la langue roumaine et pour la séparation, ferme et sans ambigüités, de la science philologique, en tant que discipline abstraite, soumise à des lois générales, d’avec l’écriture proprement dite, laquelle «doit être facilement accessible au peuple entier».

Luiza Palanciuc

[en roumain]

MIHAI EMINESCU

NOU A-B-C-DAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI

 

Sîbiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Preţul 25 cr. v. a.

Abcdarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învăţării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învăţând de timpuriu a scrie, şi anume deodată cu cititul, şcolarii sunt de-a pururea activi şi, pe când învăţătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintaţi, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învăţării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea şi se întroduce de sine insonarea.

■ Hommage à Martha Argerich ■

© Luiza Palanciuc | Martha | 2011

■ Exposition: JUGER EICHMANN, JERUSALEM, 1961 | Paris, Mémorial de la Shoah, 8 avril – 28 septembre 2011 ■

 ■ Paris | Mémorial de la Shoah ■

La totalité des archives filmées du procès d’Adolf Eichmann à Jérusalem et l’enregistrement de l’interrogatoire préliminaire au procès sont librement consultables au Centre d’enseignement multimédia. (Les enregistrements vidéo originaux du procès Eichmann ont été produits par Milton Fruchtman pour la Capital Cities Broadcasting Corporation de New York, réalisés par Leo Hurwitz et filmés par Rolf M. Kneller, Fred Csasznik, Jacob Jonilowicz, Jacob Kalach et Emilie Knebel.) Coll. Israel State Archives/The Steven Spielberg Jewish Film Archives of the Hebrew University of Jerusalem and the World Zionist Organization.

Détails et ressources complémentaires sur le site de l’exposition.

.

.

.

■ Bucharest Jewish Film Festival | June 20-26, 2011 ■

Comunicat de presă

Director festival – Paul Ghițiu

Festivalul Filmului Evreiesc București (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF) este organizat de NOI Media Print S.A. și Fundația Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și se va desfăşura în perioada 20-26 Iunie 2011 la Cinema Studio și în alte trei locații în aer liber: Terasa Green Hours, Muzeul Țăranului Român și Zone Arena. O seară de proiecţii va fi organizată în cadrul Teatrului Evreiesc.

■ Omaggio a Gérard de Nerval ■

© Armel Guerne | Nerval |

 

 

 

Io sono il Tenebroso, – Vedovo, – Inconsolato,

Il Prence d’Aquitania dalla Torre abolita:

L’unica Stella è morta, – e il mio Liuto stellato

Il Sole Nero della Malinconia addita.

 

■ Beer Glasses Fly When Speaker Compares Hitler and Lenin ■

© New York Times | 1925

 

 

■ Beer Glasses Fly When Speaker Compares Hitler and Lenin ■

Facsimile d’un bref article paru dans le New York Times en 1925, soit un an après la mort de Lénine. Passé inaperçu à l’époque, il est aujourd’hui évoqué, non sans raison, dans le film documentaire d’Edvins Snore : Who was the speaker? None other than Dr Goebbels.

.

.

.

■ The Soviet Story, by Edvins Snore ■

© The Soviet Story, by Edvins Snore | 2008

■ The Soviet Story, by Edvins Snore | 2008 ■

|Documentary film, 85 min., English with Romanian subtitles|

■ Ion Zubaşcu – in memoriam ■

© Luiza Palanciuc | in memoriam Ion Zubaşcu (1948-2011)

Ion Zubaşcu (1948-2011)

Chant Premier

| extrait traduit du roumain |

Je me trouve en perpétuel état de disponibilité. Durant des journées entières, devant mes enfants (au fait : j’aurais aimé avoir tous les enfants qu’un couple d’humains peut avoir dans une vie), je me glisse dans un rôle ou dans un autre, je me surprends commencer à jouer ce rôle, j’attrape au vol toutes sortes d’ondes, par je ne sais quelles antennes de cet appareil psychotronique que je suis.

J’ai appris tout seul à jouer de la plupart des instruments de musique, je m’en suis bricolé de nouveaux, sur lesquels j’ai fait exercer mes doigts de pied jusqu’à ce qu’ils soient aussi souples et mobiles que ceux des mains. J’ai ravivé le sens assoupi de mon odorat. Un été, pendant l’adolescence, je me suis retiré dans les montagnes de Tiblès et – avec quelques plantes et des fleurs sauvages aux parfums différents, pour chaque note musicale – je me suis faite une flûte de pan ; ainsi je courais dans les vallées, jouant de ma flûte, enivré par la musique des senteurs. Lorsque je suis redescendu à Dragomiresti, je ne supportais plus personne à mes côtés, pas même ma mère ou ma sœur Ileana.

■ E. M. Cioran – fêlure ■

© Luiza Palanciuc | Cioran : fêlure | 2011

Tout à coup, je me trouvai seul devant… Je sentis, en cet après-midi de mon enfance, qu’un événement très grave venait de se produire. Ce fut mon premier éveil, le premier indice, le signe avant-coureur de la conscience. Jusqu’alors je n’avais été qu’un être. À partir de ce moment, j’étais plus et moins que cela. Chaque moi commence par une fêlure et une révélation.

©

• Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 245.
• Image : Luiza Palanciuc, Cioran : fêlure, 2011.

…

■ E. M. Cioran – Hamlet ■

© Luiza Palanciuc | Cioran : (en) Hamlet | 2011

Durant les longues nuits des cavernes, des Hamlets en quantité devaient monologuer sans cesse, car il est  permis de supposer que l’apogée du tourment métaphysique se situe bien avant cette fadeur universelle, consécutive à l’avènement de la Philosophie.

©

• Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 30.
• Image : Luiza Palanciuc, Cioran : (en) Hamlet, 2011.

…

■ E. M. Cioran – froid ■

© Luiza Palanciuc | Cioran : froid | 2011

J’étais en parfaite santé, j’allais mieux que jamais. Tout à coup, un froid me saisit pour lequel il me parut évident qu’il n’y avait pas de remède. Que m’arrivait-il ? Ce n’était pourtant pas la première fois qu’une telle sensation me submergeait. Mais auparavant je la supportais sans essayer de la comprendre. Cette fois-ci, je voulais savoir, et tout de suite. J’écartai hypothèse après hypothèse : il ne pouvait être question de maladie. Pas ombre d’un symptôme auquel m’accrocher. Que faire ? J’étais en pleine déroute, incapable de trouver ne serait-ce qu’un simulacre d’explication, lorsque l’idée me vint – et ce fut un vrai soulagement – qu’il ne s’agissait là que d’une version du grand, de l’ultime froid, que c’était lui simplement qui s’exerçait, qui faisait une répétition…

©

• Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 225-226.
• Image : Luiza Palanciuc, Cioran : froid, 2011.

…

■ E. M. Cioran – éboulement ■

© Luiza Palanciuc | Cioran : éboulement | 2011

La «prière ininterrompue», telle que l’ont préconisée les hésychastes, je ne pourrais m’y élever, lors même que je perdrais la raison. De la piété je ne comprends que les débordements, les excès suspects, et l’ascèse ne me retiendrait pas un instant si on n’y rencontrait toutes ces choses qui sont le partage du mauvais moine: indolence, gloutonnerie, goût de la désolation, avidité et aversion du monde, tiraillement entre tragédie et équivoque, espoir d’un éboulement intérieur…

©

• Texte : E. M. Cioran, De l’inconvénient d’être né (extrait), Paris, Éditions Gallimard, 1973, p. 181.
• Image : Luiza Palanciuc, Cioran : éboulement, technique mixte (encre de Chine et montage numérique), 20 x 30 cm., 2011.

…

■ Fondane et le «dieu malin» | extrait | 1940 ■

© Ben Ali Ong | Refluent Hours |

…clin d’œil sur les plaisirs (et les embûches) de la traduction, cet extrait de l’œuvre philosophique de Fondane.

Si quelque dieu malin, comme Descartes en a supposé un pour les besoins de sa dialectique, se fût proposé, dans un dessein qui nous échappe, de contredire l’un après l’autre tous les fondements de notre pensée logique et, en ayant conçu un schème parfait, l’eût placé dans un être humain afin d’établir la preuve qu’une telle pensée peut être adéquate aux choses, et un tel être viable – il n’eût put imaginer un tel type plus idoine à réaliser ce plan que celui que la «nature» nous a offert d’elle-même, semble-t-il, en créant l’homme primitif.

Dacă vreun (dumne)zeu viclean, aşijderea celui pe care Descartes şi-l închipuise pentru nevoile dialecticii sale, şi-ar fi propus, în vederea unor ţeluri care nouă ne scapă, să contrazică, unul după altul, toate temeiurile gândirii noastre logice şi, concepând o schemă desăvârşită, ar fi aşezat-o într-o făptură omenească, pentru a dovedi că o asemenea gândire se potriveşte cu lucrurile şi poate fiinţa într-o făptură, – n-ar fi izbutit să imagineze un tip mai potrivit să ducă la îndeplinire un atare plan, decât acela pe care „natura“ ni-l oferise, cu de la sine putere după cât se pare, creând omul primitiv.

• Image : © Ben Ali Ong, Refluent Hours 4, 5, 6, triptych, 100×70 cm. each, United Galleries, Australian Contemporary Artwork.
• Texte : Benjamin Fondane, extrait de l’article «Lévy-Bruhl et la métaphysique de la connaissance», paru dans la Revue philosophique de la France et de l’étranger, Paris, Alcan/Presses Universitaires de France, CXXXIX, janvier-juin 1940, p. 312 (sixième partie).
• Traduction en roumain : Luiza Palanciuc & Mihai Şora (à paraître).

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane

Gratias agimus.

■ From Dada to Surrealism | exhibition | 1 June – 2 October 2011 ■

Prochainement, au Pays-Bas, l’ouverture d’une exposition sur l’avant-garde juive roumaine.

Commissaire de l’exposition : Radu Stern, auteur, entre autres, du livre Against Fashion: Clothing As Art, 1850-1930, paru aux MIT Press, en 2004.

Détails et présentation de l’exposition, sur le site du Musée historique juif.

 

■ Ioana Meier-Ostafi : voies, passages ■

Ioana Meier-Ostafi | 2011 |

 

 

 

 

loin loin

tel un aveugle

par la main ils m’emmenèrent

|Giuseppe Ungaretti|

■

Distance, détournement, déportement, déportation.

La langue française sait dire tous les chemins perdus de l’histoire – le déracinement, comme la déviation ou le dévoiement. Souvent, de ces présences migrantes il ne reste qu’un regard: celui qui éclaire, qui rappelle que la trace est à chercher aux confins de l’étreinte. Ainsi les figures (et leurs ombres) peintes par Ioana Meier-Ostafi : voies, mues, passages, sur lesquels nous reviendrons prochainement. LP

■ Luiza Palanciuc sur Mircea Horia Simionescu ■

Mircea Horia Simionescu | 1928-2011 |

■ Mircea Horia Simionescu (Târgovişte, 23 janvier 1928 – Bucarest, 18 mai 2011) – écrivain roumain, auteur d’une œuvre romanesque (pour le moins) étrange, souvent associée à ce que l’on pourrait appeler l’avant-post-modernisme, dont l’insolite, la facticité ou encore le côté ludique ne sont pas sans rappeler certaines «constructions» du Nouveau Roman ou le rejet d’une confiance surannée dans la nature humaine. Fictions livresques, ses romans gardent toutefois un rapport au réel (ne serait-ce que par le traitement réservé à l’autoréférence), mais il s’agit plutôt d’une réécriture, en tant que telle, et de l’ostensible exploitation de la métafiction. Sur ces liens étroits entre les antécédents livresques, le réel et sa diction – l’article ci-dessous (paru dans un périodique roumain, en janvier 2008). LP ■

  

Ficţiune şi dicţiune

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu ■

.

■ Mihai Şora sur la dimension sacrificielle de Mircea Vulcănescu (1904-1952)

Extrait du film «Mircea Vulcanescu – l’homme devant l’Histoire»

Série «Des mondes et des hommes»

Réalisation: Luiza Palanciuc

© 2011

[en roumain]

■ Extrait du sous-titrage :

Il est bien évident qu’il n’avait pas cette conscience sacrificielle au jour le jour; se dire: «moi, je suis capable de me sacrifier». Mais, dans les circonstances données, il s’agissait, en effet, de la seule – ou, en tous les cas, de ce qui lui paraissait alors comme étant la seule – solution possible, et accomplie uniquement dans l’idée de sauver l’Autre. Car sitôt qu’intervient, dans un tel acte, la conscience de l’autosacrifice, cet acte est, par là même, faussé dans son intimité. Et ce n’était point le cas. Il s’agissait, au contraire, de quelque chose allant de soi et qui eut des conséquences fatales – à savoir, pratiquement, son sacrifice pour sauver la vie d’un autre.

Pourquoi cela se voit-il investi par la dimension de la sainteté ?

Parce que cela ne fut absolument pas fait avec une quelconque intention d’auto-sanctification. Mais avec la plus pure – comment dire ? – attention à autrui: spontanée, naturelle.

 

 

 

 

 

 .

■ And It Was at the Sixth Hour ■

Luiza Palanciuc | And It Was at the Sixth Hour

 

 

şi era la ora a şasea

 

■ Deuil ■

■ Pour l’ami disparu ■

………………………………. ■

Noi fummo i Gattopardi, i Leoni; quelli che ci sostituiranno saranno gli sciacalletti, le iene; e tutti quanti Gattopardi, sciacalli e pecore, continueremo a crederci il sale della terra.

| Giuseppe Tomasi di Lampedusa |

– Numai să nu ajungem prea târziu. Căci dacă sarea se va strica…

– Quod si sal evanuerit,…

– in quo salietur?

– Da, da, – cu ce se va săra?

| Mihai Şora |

■ ………………………. FIN.

■ Benjamin FONDANE, Inconvénients de la primauté de l’économique (1935) ■

© Pierre Alechinsky | 1979 |

 

 

|…| C’est dire que l’économique est une découverte, une acquisition, un instrument admirable forgé par l’esprit ­né, comme toutes les choses de l’esprit, de son infinie et patiente application sur le hasard et la matière.

 

• INCONVÉNIENTS DE LA PRIMAUTÉ DE L’ÉCONOMIQUE

 

■ Quand la Terre est une boule rouge… ■

© Christine Boiry | 2010 |

 

 

 

 

 

Quand la Terre est une boule rouge

(et qu’elle ne tourne pas autour du pot),

– ce petit et sympathique questionnaire, trouvé au hasard de nos rencontres facebookistes.

Merci, Olga.

 

 

 

■ CERI – Quand les dictatures se fissurent… , avec Jacques Sémelin, le 11 avril 2011 ■

© Jean-Pierre Tauzia | Fissure | 1994

 

 

Centre d’Études et de Recherches Internationales (CERI)

Sciences-Po | CNRS (Paris)

Jacques Sémelin, auteur de
Face au totalitarisme, la résistance civile (Bruxelles, André Versaille Éditeur, 2011)

Discutants :

Jean-Marie Charon, CNRS-EHESS

Marc Lazar, Professeur des Universités, Sciences-Po

La séance sera présidée par Pierre Hassner, chercheur associé, Sciences Po-CERI

Présentation du CERI

Qu’est-ce que «résister»? Comment des individus «ordinaires» parviennent-ils à lutter sans armes dans des situations d’extrême violence? Jacques Sémelin présente quinze années de recherche sur les ressources de la résistance civile au sein de systèmes autoritaires voire totalitaires. Une réflexion unique et toujours actuelle pour comprendre comment des hommes et des femmes peuvent se dresser contre une dictature.

 

 

• Image : Jean-Pierre Tauzia – Fissure, Dessin à l’encre au feutre sur papier, 21 x 27 cm., 1994, collection privée.
• Site du CERI

 

 

 

.

■ Mihai Şora sur Cioran et Fondane, au MNLR, le 11 avril 2011 ■

 

 

■ – Où il est question de l’attachement de Cioran à Fondane et de leur amitié indéfectible (dans la conférence de M. Mihai Şora et l’exposition qui a lieu, au même moment, au Musée National de la Littérature Roumanie, à Bucarest). ■

 

CENTENAR EMIL CIORAN

la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

Luni, 11 aprilie 2011, ora 13.30 
Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române

Vernisaj:
Expoziţie de manuscrise, documente, fotografii, corespondenţă din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române. Curator: Ofelia Creţia.

Recital:

Cioran – l’homme à fragments / Cioran – omul fragmentelor, de Genoveva Preda

„Rotonda 13“:

Invitaţi –

Irina Mavrodin, Dan Hăulică, Mihai Cimpoi, Ilie Constantin, Marin Diaconu, Mihai Şora, Eugen Simion, Ion Vartic

Prezentarea albumului:

Cioran în viziunea marilor graficieni ai lumii

Amfitrion: Lucian Chişu

Site : Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

 

.

■ Bruce Baugh sur Fondane et le Sionisme sans terre ■

Calligramme du livre des ‘Prophètes’ | cca. 1300 |

Les œuvres philosophiques et poétiques de Benjamin Fondane témoignent de son sentiment de solidarité avec le peuple juif, surtout face à la persécution antisémite frappante de son époque. Mais il se sent solidaire avec eux en tant qu’exilé:

■ Il était une fois… ■

 

 

…

Je m’avance et je sens tinter le poids léger du monde

dans mes mains.

« Lourde légèreté. » Que la balance est juste

entre réel et songe, entre la soif et l’eau !

Quelle tendresse exacte sépare l’immobile

du mouvement et quel dieu cueille au-dedans de nous

cette prière – ou cette absence de prière ?

 

… |Benjamin Fondane, Ulysse, XXXII (extrait), cca. 1929-1944|

 

 

… 

■ B. Fundoianu – Femme radieuse | 1917 (traduction du roumain) ■

M.H. Maxy | Nu | 1924



Femme radieuse…

 

 

Femme radieuse comme les plaines en automne,

donne-moi ton cou, tendre nid d’oiseaux bleus,

tes mains plus pures que les pierres des rivières –

femme à l’esprit voyageur comme l’infime pollen,

à la chair plus juteuse que toute pensée.

 

 

Femme, terre sombre, je t’aime, te désire,

je te veux, comme je veux, ô femme, la bonne terre noire,

la terre fraîche qui reçut autrefois les miens,

la terre vive où bien vive est ma mission,

la terre où je veux m’endormir à jamais.

 

 

Et, malgré ceux qui sèment au désert sable et feu,

je veux – l’ombre à la ceinture, le soleil dans le dos –

offrir au grain toute la lumière, un peu d’eau ;

je veux labourer, semer, faucher, broyer avec rage

cette terre, la matrice donnée le jour premier,

où m’attend, comme dans un miroir, mon visage.

 

1917

 

 

 

 

Texte : B. Fundoianu –  „Femeie luminoasă“, dans le recueil Privelişti. Poeme, 1917-1923, Avec un portrait inédit de Constantin Brancusi, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1930, 107 p. in 8°.

Traduction du roumain par Luiza Palanciuc.

 

Image : M.H. Maxy (1895-1971) – Nu, huile sur carton, 47 x 64 cm., 1924, Musée National d’Art de Roumanie.

 

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

 

 

 

.

■ Mircea Ivănescu – Mort-retrouvailles | 1968 ■

  

Mangelos (dit) | La mort | 1962

 

 

.

.

.

en vérité ce n’est pas vrai. la mort

n’a jamais fait personne retrouver personne – la mort est une houle élancée 

qui t’attrape les yeux fermés – et te berce –

et au début paraît un sommeil, et puis un oubli –

et puis le temps perd toute trace de sens,

il n’est que silence qui revient sur lui-même

avec un écho, l’unique écho – et celui-ci est un halo

tel la flamme du cierge – et puis la lumière

perd toute trace de sens – et puis le silence

laisse tomber le sens – pendu

à ce qui n’a plus aucun sens – et puis plus rien, pas

même un sens décharné, flottement dans le rien,

bouche-à-bouche avec le squelette du non-être,

rien de rien, puis il n’y a plus de puis,

plus d’aujourd’hui, et plus de mort.

 

non plus.

 

 

• Texte : Mircea Ivănescu (n. 26 mars 1931) – Mort-retrouvailles, Traduction du roumain par Luiza Palanciuc („Despre moartea ca revedere“ (frg.), dans le recueil Versuri, Editura pentru Literatură, 1968).
• Image : Mangelos (dit), Basicevic Dimitrije (1921-1987) – La mort, Gouache sur page de livre en papier glacé, 0,203 x 0,208 m., 1962, Paris, Musée national d’Art moderne – Centre Georges Pompidou.

 

 

.

.

.

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – www.fondane.net

Gratias agimus.

 

 

.

.

.

■ Sur „Benjamin Fondane : cineast“, par Dana Duma ■

© Uniunea Cineaştilor din România | 2010 |

 

L’Union des Cinéastes de Roumanie publie un bref essai sur l’activité cinématographique de Fondane. Le recueil roumain est signé par le critique Dana Duma et résume les liens que Fondane entretenait avec le monde du film – aussi bien les théories des années trente, que la production elle-même.

Outre les sources documentaires – en grande partie fournies par Ana Simon (cf. son film sur Fondane réalisé en 1998), cet ouvrage retrace le parcours intellectuel de Fondane (une sorte de road movie, selon l’auteur), ses contacts avec les studios Paramount (une fois arrivé en France), les voyages en Argentine et les modèles théoriques auxquels Fondane pouvait avoir accès dans le climat français de l’entre-deux-guerres.

■ Mariana Şora – Al şaptelea simţ ■

© Anni Leppälä | Black | 2004

.

.

Moartea îmi dă târcoale. Se ţine la o oarecare distanţă. În jur, pe unde mă ocoleşte, simt un uşor vârtej de aer rece. Întinde un braţ scheletic spre mine, o mână descărnată, dar apoi se retrage, se îndepărtează, dispare. Cineva mă apără. I-am fost încredinţată şi m-a luat în primire când m-am ivit pe lume; i se spune – aşa, ca pentru copii – înger păzitor. Îi simt proximitatea numai de câţiva ani, dar din ce în ce mai des. Când eşti tânăr, poate nici n-ai nevoie într-atât de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blând şi prietenos, cum ţi se pare că este; însă cu vârsta… Prezenţa lui mi s-a revelat de câteva ori; l-am simţit în spatele meu, aproape, tangibil parcă, şi m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai că-mi venea să mă întorc brusc… ca să-l surprind… Ce aberaţie! Ce blasfemie! Covârşită de prezenţa lui nevăzută, am căzut în genunchi.

Da, creşte în noi credinţa în supranatural: – oare ne copilărim? Ori se ascut unele simţuri în timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vieţii sociale – văzul, auzul, până şi cel al echilibrului, aducând cu sine nesiguranţa la umblat? (– de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseşte, în amurg, de un al treilea picior.)

Ne paşte încetineala.

■ B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930 ■

B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930



  Cher monsieur et ami, je passerai |dem| vous voir demain matin, vers midi; m’accompagneront les deux „Contimporanul“ que je vous ai promis. J’ai demandé déjà le „Cuvântul liber“ du pays.

  Je vois que vous prêtez votre concours au bal du 14 [?] Juillet. Il me sera plus qu’agréable d’y assister. Vous embêterai-je beaucoup si je vous demandais (j’espère que vous en avez les moyens…) deux places pour ce bal ? Vous me le direz de vive voix.

Bien à vous,

B. Fundoianu

                                                                                                                                      

■ БЕНДЖАМЕН ФУНДОЯНУ – CЛОВО ■

© Andrei Kolkoutine

 

БЕНДЖАМЕН ФУНДОЯНУ      

 

               CЛОВО 

                            Посвящается Иларие Воронке

 

О улей силы! Я

Хотел бы сжать рукой

Всё, что несут, тая,

Антенны солнц с собой.

О равноденствий грусть!

■ Stéphane Lupasco despre Fondane ■

Max Jacob (1876-1944)

  

 

Acum trei ani, în martie 1944, într-o cămăruţă aflată la capătul unui larg culoar al Prefecturii de Poliţie din Paris, cu mirosul ei greu şi caracteristic, sub ochii obosiţi ai unor tineri poliţişti aşezaţi pe băncile lor şi aşteptând, plictisiţi, să se întâmple ceva, mi-a fost dat să-l văd pe Fondane pentru ultima oară. Alături de sora lui, care fusese arestată în ajun împreună cu el – denunţaţi ca evrei autorităţilor franceze (ranchiună ori invidie din partea vreunui confrate?, căci duşmani nu se gândise niciodată că ar putea avea) –, l-am găsit consolând o tânără, pe care o dubă a poliţiei o culesese la ieşirea din liceu pentru a o trimite la Drancy, şi care plângea în hohote.

Îl văd şi acum, în picioare, atât de demn, de liniştit, în lumina mohorâtă a acelei după-amieze de sfârşit de iarnă, privindu-mă cu ochii lui de un albastru deschis, cu sclipiri ţâşnind din chipul brăzdat, cu acel indicibil surâs, deopotrivă tandru şi ironic, în faţa emoţiei mele, pe care de-abia mi-o puteam stăpâni.

■ L’homme qui ne chavirait point ■

Alberto Giacometti | Homme qui chavire | 1950

 

 

 

 

De la Justice et de l’Amour

est-ce la Force qui décide ?

Dans les balances que tu fis

une larme ne pèse-t-elle

plus lourd que toute la sagesse,

plus lourd que toutes les vertus ?

 

                  Benjamin Fondane 

 

 

 

Inspiration dans un temps où tout expire.  Poème. Il le crie (car on ne saurait dire qu’il l’écrit) ; il donne aux idées un second souffle – encre et mine de plomb. Au revers de ce linceul – une force rentrée, des rythmes dont on n’a plus l’usage ou le loisir, mais qui rappellent que le poème ne tient sur aucun sol, que des trous peuvent à chaque instant se former, emporter avec eux les fondations, les pros–odies (ou les odes à la prose, pour parler comme Deguy), à l’instar des envolées mnémotechniques de telle grande épopée.

Il y a, chez Fondane, la mémoire même des effondrements : mince fil qui soutient cet homme au ras du gouffre. Comme dans la salle d’attente évoquée par Lupasco, où ce dernier va le retrouver, à la Préfecture française, le lendemain de l’arrestation. – Espace tranché et tranchant où se recroquevillent les ombres, vouées à la réclusion perpétuelle dans leur solitude et dans l’oubli de l’être.

Le condamné Fondane voyage à la verticale du monde, droit et sans détour, vers ces lieux où il n’y a jamais de repos : essoufflement de soi, ferveur, pulsation.

Et encore le poème : tel une exhalaison.

Le condamné Fondane ne chavire point.

 

 

 

• Image : Alberto Giacometti (1901-1966), Homme qui chavire, 1950, Bronze, 60 x 14 x 32,5 cm., Kunsthaus Zürich.
•  Texte : Luiza Palanciuc

 

 

 

 

 

■ 7 mars 1944 ■ IN MEMORIAM ■

© Laurent Koller | The Black Fields | 2008

  

 

 

Deuil –

ce deuil

comme un hameçon au fond du palais.

Halte : l’immense

(sa demeure et ses creux),

l’œil ouvert devant l’espace du gong

âpre

qui flotte.

Ensuite

le reste du monde.

 

 

 

• Image : Laurent Koller, The Black Fields, series n° 1, acrylic on canvas, 65 x 54 cm., 2008

Page de Laurent Koller sur Facebook 

• Texte : Luiza Palanciuc

 

 

 

■ Возвращение, Андре́й Звя́гинцев | 2003 | ■

 

Site officiel : ■

Avec sous-titrage en anglais :  

 

 

■ Petre Ţuţea sur E.M. Cioran | 1990 | ■

■ Enregistrement original de la déclaration du philosophe Petre Ţuţea sur E.M. Cioran [juin 1990]. Sous-titrage en anglais.

Remerciements à Alexandru Popescu-Prahovara et à Tudor Munteanu

 

 

 

■ Giuseppe Ungaretti – Caïn ■

Odilon Redon | Caïn tuant Abel |

 

Il court sur les sables mythiques

Et son pas est léger.

 

Ô, berger  des loups,

Tu as les dents de l’éclat fulgurant,

L’éclat qui perce nos jours.

 

Effrois, sursauts,

Relents des bois, cette main-là

écrase comme un rien les vieux chênes,

Tu es à l’image du cœur.

 

Et quand l’heure s’assombrit,

Es-tu ce corps frétillant

Parmi les arbres enchantés ?

 

Et lorsque d’envie tu exploses,

Le temps change, tu erres méfiant

Et de mon propre pas tu t’en vas.

 

Telle une source dans l’ombre, endors-toi !

 

Quand l’aube est encore furtive,

Cueillie seras-tu, âme,

Par une onde apaisée.

 

Âme, ne vais-je donc jamais savoir te calmer ?

 

Ne vais-je donc jamais voir dans la nuit du sang ?

 

Fille fouineuse de l’ennui,

Mémoire, mémoire inassouvie,

N’y a-t-il point de vent qui porte

Les nuages de ta cendre ?

 

Mes yeux seraient à nouveau chastes,

Je verrais le printemps éternel

 

Et, enfin éveillée,

Tu serais, ô, mémoire, fidèle.

 

 

 

• Texte : Giuseppe Ungaretti, “Caino”, Sentimento del tempo, Vallecchi, Firenze, 1933. Traduit de l’italien par Luiza Palanciuc.
• Image : Odilon Redon (1840-1916) – Caïn tuant Abel, dessin (mine de plomb, encre de Chine, plume, encre violette), Paris, Musée du Louvre, Département des Arts graphiques.

 

 



■ Luiza Palanciuc – Tempo de l’imprévisible (extrait) ■

René Magritte | «Le regard mental» | 1947

 

Car tel est le rite: brûler pour revivre. Pas de répit dans la répétition. Ni d’objet égaré. Le tempo de l’imprévisible ne dit pas s’il y a deuil ou brouillage des limites.

Il était une fois l’origine, la préparation à l’in-fans, embrouillement, puis le livre des livres. Rien de l’indistinction générique ne nous fut donné ce jour-là afin d’en excaver les amas d’avenir. Rien que le récit, une certaine obscurité édificatrice. Et encore des livres.

Nous étions prêts à enchaîner avec la quête, la perdition du non-dit, les quelques fondations précaires. Le corps attaché morcelait la prière, pointait le retour à la source désirée. Corps cloué, corps gravé qui connaissait bien la main, appréhendait la vue (dénudation de l’inavouable calvaire).

Fixation organique sur l’effroi de l’homme : avec regard mâché, répétition jouissive de la Disparition et vertigineuse bestialité dans les cavernes gémissantes. Anonymat tel un tombeau prohibé : dos vu de face et accroupissement. La fresque était un tableau vivant avec replis, soumissions et sorties, malveillance des pensées panoramiques. Altérité close et principe d’obéissance.

 

• Texte : Luiza Palanciuc – Tempo de l’imprévisible (extrait), 2002.
• Image : René Magritte – croquis de la gouache «Le regard mental», encre sur page de carnet, 1947, 12,3×10,5 cm., Paris, Musée National d’Art moderne, Centre Georges Pompidou.

■ Les chiens ne font pas des chats ■

© Olivier Ulivieri | 2010 |

 

■■■ |aide-mémoire|

…din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi la mine să mă rupă. Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte cânii şi să te lese în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ, şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat cât bat, şi de la o vreme te părăsesc şi se duc.

Şi adevărat este…

 

 

• Text: Ion Creangă, Amintiri din copilărie, II, 1881 [ediţia Călinescu, 1953, p. 50]
• Imagine: Olivier Ulivieri, Les chiens ne font pas des chats, technique mixte, 57 x 66 cm., 2010

■ Rodica Zafiu despre sintaxa lui Mihai Şora ■

© Ana Hatherly

 

Dacă sintaxa lui Dimitrie Cantemir nu mai e astăzi cu atâta uşurinţă judecată şi condamnată (ca fiind bizară, stângace sau artificială, oricum în afara spiritului limbii române), cauzele pot fi cele fireşti: intrarea în circuitul mai larg a interpretărilor ştiinţifice pertinente, a concluziilor cercetărilor stilistice (cu privire la manierismul greco-latin, la voinţa cărturarului de a impune limbii un model retoric) şi chiar mai buna cunoaştere a operei în discuţie; se mai adaugă însă, poate, o treptată schimbare de context: sintaxa dislocată şi recompusă în structuri prozodice nu mai e atât de izolată între varietăţile stilistice contemporane. Dislocarea morfosintactică, izolarea prin virgule şi paranteze a unor segmente de text care se pot recompune, regula adaosului şi a suprapunerilor de idei sunt cel puţin argumente formale ale identificării unei variante moderne a stilului cantemiresc:

 „Numai că, în acel verb primordial, eu m-am (din capul locului) simţit înşurubat din plin (în clipele mele de vârf, evident) (câte şi când vor fi fost), şi, oricum, măcar întotdeauna implicat (pe întreg traseul curgerii mele de fiecare zi printre lucrurile şi făpturile lumii de toate zilele) (şi, nu mai puţin, a lor prin fiinţa mea).“

(Şora 1985: 6) 

■ Mariana Marin – Combat avec l’utopie ■

Mariana Marin | 1956 – 2003 |

 

 

Combat avec l’utopie

à l’orée de la nuit.

Mais comment refaire dans une cave

la vie des grandes littératures ?

Combat perdu.

La bêtise a le même goût

dans toutes les langues.

Et si à présent lentement tu effleurais mes yeux

tu toucherais le glacé du métal

par lequel dorénavant je guetterai la vie.

Ici même où notre jeunesse

ne cesse d’être le souvenir enfoui des parents

de leur propre jeunesse.

Mes cheveux étaient déjà blancs

quand furtivement ils glissaient sous nos oreillers

la chance qui jamais

n’allait nous sourire –

 

Combat à l’orée de la nuit.

 

Chiffon, notre jeunesse,

tout bon à décrasser

les armes pointées sur nous. 

 

 

 

© Image : (apud) Tudor Jebeleanu (photographie, cca. 1981-82).

© Texte : Mariana Marin (1956 – 2003), „Lupta cu utopia“, Mutilarea artistului la tinereţe, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1999, p. 51.

© Traduction du roumain : Luiza Palanciuc.

 

 

 

 

 

■ Retirada | España | 1939 ■

Retirada | España | 1939

 

Caminante, son tus huellas
el camino, y nada mas ;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.
Al andar se hace camino,
y al volver la vista atras
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.
Caminante, no hay camino,
sino estelas en la mar.

 

Antonio Machado, Se hace camino al andar, Chant XXIX, Proverbios y cantarès, Campos de Castilla, 1917.

■ Eu imperfect. Tu imperfectul. ■

■ Fondane la Radio Shalom Romania ■

 

Despre Benjamin Fondane şi sensul onoarei la Radio Shalom Romania

24 ianuarie 2011, de la ora 18h, împreună cu Delia Marc.

[live]

Aici: www.new.jcc.ro

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu | 19 ianuarie 2011 ■

Mihai Şora | conferinţă 'Mircea Vulcănescu, o evocare' |

 

Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ au menirea să constituie, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, un spaţiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale ştiinţelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între tradiţie şi modernitate în istoria şi devenirea culturii şi civilizaţiei româneşti a secolului XX şi a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultură şi religie va fi privilegiat ca temă de reflecţie şi dezbatere.

Cultura română modernă s-a născut din apelul la modernitate şi s-a dezvoltat apoi în tensiunea polară dintre modernitate şi tradiţie. A fost această tensiune benefică, genuină, a dus la rezultate notabile, la o anumită identitate culturală sau nu? Mai este astăzi această tensiune reală, efectivă, mai există în cultura română un ferment al tradiţiei? Şi ce ar putea să însemne în contextul postmodernităţii, secularizant şi globalizant, apelul la tradiţie?

Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizaţiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tărâm românesc, de istorie a instituţiilor culturale româneşti, teme ţinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenţă cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizată.

Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu pentru că el este figura emblematică a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcănescu reprezintă la superlativ tipul intelectualului angajat şi implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său, reprezintă de asemenea la superlativ tipul creştinului jertfelnic în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX; alţii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasă moştenire această gândire mereu vie, fragmentară, centrată pe problemele cruciale, şi viaţa oferită, ca jertfă, aproapelui.

Nimic mai potrivit ca MŢR să devină organizatorul unor astfel de întâlniri care să se desfăşoare sub semnul moştenirii intelectuale a lui Mircea Vulcănescu. Dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model.

Moderatorul conferinţelor: Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR, Bucureşti.

Prima conferinţă: Mihai Şora

|19 ianuarie 2011, Clubul Ţăranului, ora 18h00|



Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

■ E.M. Cioran sur Mircea Vulcănescu (extrait) ■

Mircea Vulcănescu | Autoportrait | 11 mai 1932

 

Plus je pense à votre père, plus il m’apparaît qu’il était, lui aussi, une exception vertigineuse, qu’il devait également avoir éludé par quelque miracle notre commune malédiction. Il peut sembler insensé d’affirmer, à propos d’un esprit véritablement universel, qu’il n’avait pas goûté au fruit maudit. Cela doit être vrai pourtant, car son savoir prodigieux était doublé d’une pureté telle que je n’en ai jamais rencontré de semblable. Le péché originel, évident en nous tous, n’était pas visible en lui, en lui qui était si bien en chair et en qui, paradoxe merveilleux, s’abritait l’évadé d’une icône. […] Je ne veux pas faire de votre père un saint, mais il l’était en quelque sorte.

 

• Texte: E.M. Cioran, Lettre à Elena-Maria Viorica (Vivi) Vulcănescu, 1973 (extrait)
• Image: Mircea Vulcănescu, Autoportrait, 11 mai 1932 (copie d’après l’original envoyé à Cioran)

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

■ Saint-John Perse sur Gide ■

André Gide

 

Saint-John Perse sur Gide

Je ne me rappelle plus bien la fin de notre entretien de 1911. Gide, soudain, n’avait plus voulu parler que de musique ; ce qu’il fit longuement. J’examinai encore, avant de m’en aller, son grand piano de bonne marque, dans le hall… Et m’éloignant à pied, dans son quartier d’Auteuil, je me demandais si la musique, sa plus chère confidente, n’était pas, après tout, sa loi la plus constante et sa meilleure chance d’unité – la plus propre, en tout cas, à relier sans lier, et rassembler sans étreindre, les éléments multiples d’une aussi souple personnalité : aussi sensible, aussi mobile, et d’un cours aussi fluide, aussi continuel aussi, car la pensée de Gide semblait être la continuité d’une seule et libre inflexion… Ne se lasserait-il pas un jour de son goût de mimer pour comprendre ?

■ History in brief | Romanian Revolution | 1989 ■

Romanian Revolution | 1989 |

 

No comment.

• “History Files” on http://www.bbdo.com/



Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

■ Ion Creangă, Amintiri din copilărie (fragm., II), 1881 ■

Ion Creangă, Amintiri din copilărie, II, mss. 4.074

 

Amintiri din copilărie

Dedicaţie d-şoarei L.N.

 

II.        Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

          Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.

          Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ şi vremea se îndrepta după râsul meu…

          Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face; căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii…

 

 

• Text: Ion Creangă, Amintiri din copilărie (fragm., II), în „Convorbiri literare“, XV, 1, 1 aprilie 1881, p. 1-14, cu „Dedicaţie d-şoarei L.M.“.
• Imagine: Facsimil, Biblioteca Academiei Române – mss. 4.074, f. 19 r.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.



■ Cimitirul evreiesc din Humor ■

© Sorin Onişor | 2010 |

© Sorin Onişor | 2010 |

© Sorin Onişor | 2010 |

© Sorin Onişor | 2010 |

© Sorin Onişor | 2010 |

■ Eugenia Iftodi (1915 – 2005) – In memoriam ■

 

 

 

Eugenia Iftodi | 1915 – 2005 | – Chipuri şi locuri

 

  

  

Doamne, Tată părinte,

io mă rog sara culcându-mă,

demeneaţa sculându-mă

cu ochii udzi,

Doamne, Tu din ceri m-audzi,

Doamne, Tu din ceri

cu dreapta Ta toate mi-i da

câte eu cer,

Tu cu mila Ta

dă-mi putere-a mă-ndrepta

să mă duc pre calea Ta,

pune, Doamne,-ntr-a mé cale

soarele luminii Tale,

ca să fugă cele rele

din calea viéţii mele,

ca să-nalţ sufletu’ mieu

până sus la Dumnedzău.

Domnul Dumnedzăul mieu,

eu tot Ţi-am greşit mereu,

fă miluca, nu mă pierde,

nişi la iad nu mă trimete,

între capuri strehuiete,

cu-a Ta milă mă coprinde

între oícăle cele blânde.

 

Amin.

  

 

 

• Text: Rugăciune culeasă de Eugenia Iftodi în 1959, de la Ana Drăguş, în satul Deseşti, Maramureş; apud Eugenia Iftodi, Chipuri şi locuri / Foyers de jadis, ediţie bilingvă, ilustrată, Bucureşti, 2000. | Mulţumiri doamnei Gina Vieru |
• Imagine: Eugenia Iftodi, seria Desene din Pădureni, cca. 1959-1965 (în ed. cit., p. 69).

 

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/  

Gratias agimus.

■ Premiul „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“ ■

 

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, iniţiat şi coordonat de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, îşi propune punerea în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Benjamin Fondane: direct – soţiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care însoţea ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în 29 mai 1944, cu o zi înainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Începând cu anul 2010, programul cuprinde şi decernarea unui premiu de excelenţă „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuală şi generozitatea unei personalităţi a culturii, publicisticii sau învăţământului.

Premiul este acordat în luna noiembrie a fiecărui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iaşi, prin străduinţa lui Emil Stratan şi sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universităţii „Petre Andrei“ şi al Primăriei municipiului Iaşi.

În 2010, festivităţile de premiere au avut loc în zilele de 26 şi 27 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi, iar laureatul este filosoful Sorin Vieru.

 

 

B. Fundoianu / Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler şi al Adelei Schwarzfeld, s-a născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de intelectuali. Debutează cu poeme şi traduceri din limba idiş, în periodice româneşti şi evreieşti, unde semnează, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov, filosoful de origine rusă, a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. În 1931, se căsătoreşte cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensă creativitate, în care autorul de origine română, devenit Benjamin Fondane, îşi concepe opera în limba franceză, doar parţial publicată în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat în 2 sau 3 octombrie 1944.

Există, la tânărul Fundoianu, un potenţial al verticalităţii, care îl plasează pe un ax deopotrivă al adâncimii omeneşti şi al transcendenţei: dacă perioada începuturilor este una a căutărilor febrile şi a curiozităţii neostoite desfăşurate pe orizontală, liniar (în sensul acumulării de experienţe indirecte pe calea lecturilor), o radicală schimbare a sensului se produce după sosirea sa la Paris, în anul 1923, unde îl va întâlni pe Lev Şestov, cel care îi va deveni părinte spiritual. Această ieşire din traiectoria profană a unui intelectual apărut în orizontul culturii române la începutul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere şi animator cultural, este – în ea însăşi – excepţională: o ieşire din orizontul limbii materne, întâi de toate, dar păstrând mereu deschisă disponibilitatea afectivă pentru aceasta, însoţită de o intrare ardentă în problematica filosofiei existenţiale, autentică şi profund personalizată de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce îl diferenţiază spontan şi fără rezerve de celelalte existenţialisme care, înainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinţa umană în carne şi oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul călătoriei intelectuale şi umane pe care o va face Fondane în scurta şi intensa lui viaţă, care nu-i îngăduie popasuri ori reveniri în punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuiţia înfrigurată a unui sfârşit tragic. (Luiza Palanciuc & Mihai Şora)

 

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

 

 

■ FONDANE vu par Gabriela Creţu ■

 

 

Benjamin Fondane vu par Gabriela Creţu
|bronze, cca. 14 cm., Bucarest, collection de l’artiste, automne 2010|

 

 

 

FONDANE VU PAR… – un programme initié et coordonné par Luiza Palanciuc et Mihai Şora, avec le soutien moral de : l’Union des Artistes Plasticiens de Roumanie, Emil Stratan, les Éditions Eis Art et les Galeries Eleusis (Jassy).

 

 

 



■ FONDANE vu par Ioan Ladea ■

  

 

 

Benjamin Fondane vu par Ioan Ladea
|buste en glaise, cca. 80 cm., Bucarest, atelier de l’artiste, février 2010|

 

FONDANE VU PAR… – un programme initié et coordonné par Luiza Palanciuc et Mihai Şora, avec le soutien moral de : l’Union des Artistes Plasticiens de Roumanie, Emil Stratan, les Éditions Eis Art et les Galeries Eleusis (Jassy).

 

 

■ B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE : 14 noiembrie 1898 ■

 

souvenez-vous seulement que j’étais innocent

atât să v’amintiţi : că n’aveam nicio vină

|B. FUNDOIANU | BENJAMIN FONDANE|

|Iaşi, 14 noiembrie 1898 – Auschwitz-Birkenau, 2/3 octombrie 1944|

■ Mihai Şora : 94 de ani ■

 

„– bucuria iradiantă, bucuria genuină, bucuria explozivă, bucuria suavă, bucuria intens liniştită, bucuria întru sine adunată, bucuria glorioasă, peste lume revărsându-se; chiar şi nobila, diafana bucurie senin-melancolică a finitudinii asumate –“

 

| Mihai Şora, Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 |

 

■ Булат Окуджава – Я пишу исторический роман | 1975 ■

 

 

 

Булат Окуджава – Я пишу исторический роман | 1975 |

■ F. Brunea-Fox către Benjamin Fondane (fragment) ■

| F. BRUNEA-FOX |

 

          Dragă Mieluşon –

          am primit cartea ta şi m-am regalat. Mărturisesc – şi mă ştii cât îs de sfios şi rezevat la gratulări literare – de mult n-am simţit o mai mare bucurie şi o mai profundă mulţumire. Alături de excepţionalele calităţi poetice, am găsit în poemele tale, trecând chiar peste ceea ce constituie arta lor perfectă – omul, litrul de sânge şi gogoloşul de inimă, struna de nerv şi bucata de creier, fierbând, vibrând aburite de suferinţe şi fremătând de iluzorii voluptăţi, întâlnite, vai, atât de rar în poezia de după război, sacrificată recei sau nesăbuitei estetici de cenaclu, campionatului lexic, aventurii verbale. E un dar incalificabil pe care ni-l faci, o îmbrăţişare sacră prin umanitatea ei. Un dar ce umple singur anii neuniţi măcar (peste o dragoste nealterată) cu inele epistolare – sunt măcar trei mii de zile de când nu ne-am răcorit cu batista unui plic preţuind (?) cât un lung comerţ de efuziuni, corespondenţă sau altă satisfacţie de aceeaşi calitate. Te pup.

          Am ajuns la vârsta, dragă Mieluşon, când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gâdilitura primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre, dacă nu conţin complementul unei umanităţi, bacilul unei dureri, palpitaţia unei ruperi interioare. De aceea am băut din cartea ta o licoare tristă, tonică însă pentru încrederea ce ne-a hărăzit-o în speţa capabilă să plângă de suferinţă, dar să şi râdă de bucurie, de bucuria în stare să anime cine ştie ce bună cauză omenească. Numai ea e în măsură să dureze pe mormane de regrete şi deziluzii, edificiul fericitor. Da, în poemele tale am găsit aceste speranţe. Dacă ai vrea să le dezghioci de coaja lor cenuşie! Dacă ai vrea să le călăuzeşti spre un destin care să dea satisfacţie şi omului şi artistului! Eşti capabil de toate posibilităţile. Ce păcat că nu suntem împreună! Poate te-aş convinge să-ţi arzi filozofii. Poate i-aş arde eu. Te-aş lipi de viaţă, de alta, de obrazul mulţimii, de foşnetul ei fără izbăvire, de inima ei orfană. Reflecţii pe marginea poemelor tale… Succint, o fişă a mea, inedită probabil pentru tine. De mult nu mai râd şi nu mai plâng singur, sau degeaba.

          Într-adevăr ne aparţinem numai nouă?

 

• [LP & MŞ:] Fragment dintr-o scrisoare a lui F. Brunea-Fox către Benjamin Fondane, nedatată, apud volumul Iubite Fondane… Scrisori inedite [F. Brunea-Fox, Ion Călugăru, Ion Minulescu, Saşa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca], Ediţie îngrijită de Michel Carassou şi Petre Răileanu, Coperta, concepţia grafică şi redactor de carte: Nicolae Țone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998, p. 81-82. | Am adaptat textul scrisorii lui F. Brunea-Fox la ortografia în vigoare. |

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

■ La prière de Baudelaire | Rugăciunea lui Baudelaire | apud Fondane ■

 

• La prière de Baudelaire :

Mécontent de tous et mécontent de moi, je voudrais bien me racheter et m’enorgueillir un peu dans le silence et la solitude de la nuit. Âmes de ceux que j’ai aimés, âmes de ceux que j’ai chantés, fortifiez-moi, soutenez-moi… et vous, Seigneur mon Dieu! accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi-même que je ne suis pas le dernier des hommes, que je ne suis pas inférieur à ceux que je méprise!

 ———- apud

BENJAMIN FONDANE, Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, 1947, p. 140.

 

• Rugăciunea lui Baudelaire:

Nemulţumit de toată lumea şi nemulţumit de mine însumi, aş dori să mă răscumpăr şi să mă mândresc, cât de cât, în liniştea şi pustietatea nopţii. Suflete ale celor pe care i-am iubit, suflete ale celor pe care i-am slăvit, întăriţi-mă, ajutaţi-mă!… Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu!, dă-mi harul de a făuri câteva versuri frumoase care să-mi dovedească mie însumi că nu sunt ultimul dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât cei pe care îi dispreţuiesc!­

 

———- citat în

BENJAMIN FONDANE, Baudelaire şi experienţa abisului [1947], Traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora [2008 | volum inedit în limba română]

 

 

 Gratias agimus.

■ Expoziţia comemorativă CANALUL DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ ■

 

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Vocile lui Petre Ţuţea | Eveniment la ICR | 25 februarie 2010 ■

Desen de Vladimir Zamfirescu | 3 decembrie 1991 |

 

Vocile lui Petre Ţuţea

Dezbatere, lansare şi recital la Institutul Cultural Român

Joi, 25 februarie 2010, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti), va avea loc o întâlnire cu tema Vocile lui Petre Ţuţea. Evenimentul este prilejuit de apariţia celui de-al doilea număr al revistei Academia de Poezie, care cuprinde un medalion consacrat gânditorului. 

În prima parte a întâlnirii, Livius Ciocârlie, Mihai Şora şi Vladimir Zamfirescu vor dezbate atât dimensiunea originală a operei, cât şi aspecte concrete ale receptării acesteia. Discuţiile vor fi moderate de Luiza Palanciuc. Dezbaterea va fi urmată de prezentarea revistei Academia de Poezie, în prezenţa fondatorului acesteia, Emil Stratan, moderatorul celei de-a doua părţi a întâlnirii, şi a câtorva dintre autorii semnatari: François Pamfil, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Pavel Şuşară. Seara se va încheia cu un recital de poezie al studenţilor Cosmina Stratan, Alexandra Suciu, Mihai Conrad Mericoffer, Mihai Daniel Haralambie, de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. La pian: Călin Grigoriu.

„Relaţia lui Petre Ţuţea cu orizontul de aşteptare ridică cel puţin două probleme: aceea a oralităţii şi a filosoficului, pe de o parte, a relaţiei dintre ele, pe de alta. Lui Petre Ţuţea i se atribuie adesea calificativul de „socratic“, cu toată încărcătura dezistoricizată (ori sacralizată, după caz) a acestui termen, când nu este banalizată sau transformată în simplu ornament. Ţuţea emiţătorul de „aforisme“, Ţuţea „naţionalistul“, Ţuţea „paradoxalul“ sunt doar câteva din poncifele care se adună în jurul celei mai frecvente (dar şi mai restrictive) imagini, anume cea aurorală: Ţuţea ar fi un Socrate al modernităţii noastre târzii. Or, lectura textelor, ca şi a(u)scultarea lor conduc spre alte interpretări, mai cu seamă dacă sunt convocate cele trei instanţe sub regimul cărora se exprimă Ţuţea, deopotrivă oral şi în scris: sentimentul, experienţa şi gândirea empirică.“ – Luiza Palanciuc

Parteneri: Dilema Veche, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Restitutio Benjamin Fondane.

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 021 31 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Colloque S’OPPOSER POLITIQUEMENT EN RUSSIE | Bruxelles, 11-12 mars 2010 ■

Andy Warhol | Hammer and Sickle | cca. 1977

COLLOQUE INTERNATIONAL
S’opposer politiquement en Russie aujourd’hui:

Diversité des formes et des pratiques

Bruxelles, 11-12 mars 2010

Centre d’étude de la vie politique (CEVIPOL)
Avenue Jeanne, 44 – 1050 Bruxelles
Salle Baugniet (rez-de-chaussée – Bâtiment S)
 
PROGRAMME
  

■ Colloque International LUPASCO AUJOURD’HUI | Paris, 24 mars 2010 ■

Stéphane Lupasco | 1900 – 1988 |

Colloque International

A LA CONFLUENCE DE DEUX CULTURES –

LUPASCO AUJOURD’HUI

Mercredi 24 mars 2010, 9h-18h

Paris, UNESCO, Salle 9

Colloque international co-organisé par la Délégation Permanente de la Roumanie auprès de l’UNESCO et le CIRET, avec le soutien de l’Institut Culturel Roumain et de l’association «Les Roumains de France», à l’occasion du Jour de la Francophonie.

Conférenciers invités: 

• Horia-Roman Patapievici (Roumanie), Regard sur le processus de la modernisation et sa relation avec le tiers inclus: application au cas de la Roumanie
• Oana Soare (Roumanie), La correspondance de Lupasco avec des grandes personnalités du 20^e siècle
• Pompiliu Craciunescu (Roumanie), Tiers inclus et Translittérature
• Ioan Chirila (Roumanie), Ternaire et Trinité, homogène, hétérogène et l’«état T» – Une évaluation théologique du discours lupascien sur le tiers inclus
• Adrian Cioroianu (Roumanie), Stéphane Lupasco, temps et contradiction: vers une nouvelle logique de l’histoire?
• Edgar Morin (France), Lupasco et les pensées qui affrontent les contradictions
• Michel Cazenave (France), Psychologie et tiers inclus
• Thierry Magnin (France), L’unité des antagonismes dans l’histoire de la théologie catholique
• Jean-Louis Revardel (France), Lupasco et la translogique de l’affectivité 
• Michel De Caso (France), La mise à jour des Lumières – Tiers Inclus, Niveaux de Réalité et Rectoversion
• Basarab Nicolescu (France et Roumanie), Interférences: Stéphane Lupasco, André Breton, Salvador Dali, Georges Mathieu, Eugène Ionesco
• Jean-François Malherbe (Canada et Suisse), Esquisse d’une histoire de l’éthique à l’aune du tiers inclus
• Paul Ghils (Belgique), Langage pur, langage impur – du mythe de l’origine à la pragmatique de la contradiction
• Joseph Brenner (Suisse, téléconférence de San Diego), Stéphane Lupasco et la rejonction métalogique

Les communications au colloque de l’UNESCO vont analyser l’impact de la philosophie du tiers inclus de Stéphane Lupasco (1900-1988) dans le monde de la peinture, de la littérature, du théâtre, de l’éthique, de la logique, de la théorie du langage, de la théologie, de la psychanalyse, de l’épistémologie et de la transdisciplinarité.

Le nombre de places est limité à 80. Inscription obligatoire auprès de Basarab Nicolescu, Président du CIRET.

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Slavomir Popovici la Muzeul Țăranului Român | 10 februarie 2010 ■

Miercuri, 10 februarie 2010
la ora 17h30

8 DOCUMENTARE în regia lui Slavomir Popovici

Slavomir Popovici (1930-1983) este unul dintre cei mai importanţi regizori de film documentar din România. Filmele lui de artă (printre care Soarele negru, 1968) şi etnografice (printre care Bun ca ziua, 1974) depăşesc cadrul strict al documentarului. Ele pot fi considerate o serie de poeme filosofice, pe temele esenţiale ale ciclului vieţii şi trecerii timpului.

Înainte de proiecţia filmelor vor vorbi:

• Laurenţiu Damian, regizor,
• Radu Răutu, etnograf,
• Sorin Vieru, profesor la facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

 

• 1. Uzina
  Un eseu cinematografic, cu filmări speciale, pornind de la sărbătorirea zilei de 1 mai, în 1965, la uzina 1 mai din Ploieşti, producătoare de utilaj petrolier – în care sunt urmărite schimbările produse în viaţa socială de apariţiei uzinei, prin analogii imagistice neaşteptate şi metaforice. 
• 2. Romanţe aspre
  Istorii ale locomotivelor de ieri şi de azi, ca semne ale trecerii timpului şi schimbărilor sociale.
• 3. Io, Ştefan Voievod ctitor
  Arta din vremea lui Ştefan cel mare, folosind drept comentariu cronicile vremii.
• 4. Soarele negru
  Un poem cinematografic despre timp şi vârstele omului pornind de la broderii medievale româneşti înfăţişând compoziţii ale plângerii. 
• 5. Semnul bradului
  Obiceiurile şi domeniile artei populare în care este prezent bradul, simbolul continuităţii şi al reînnoirii vieţii.
• 6. Bun ca ziua
  Traiectoria pâinii „sărbătoreşti“ de la grâu la colac (cel mai efemer produs al artei ţărăneşti) şi prezenţa acesteia în momentele fundamentale ale ciclului vieţii: naştere, nuntă, moarte. În comunele Maieru (Bistriţa Năsăud), Frecăuţi (Bucovina), Bixad (Oaş), Polovraci (Gorj).
• 7. Victime şi vinovaţi
  Film utilitar realizat la cererea Ministerului Chimiei despre posibilele efecte ale unor butelii de aragaz improvizate şi neautorizate, pretext pentru a prezenta un ciné vérité tragic în comuna Vadul Părului la sfârşit de ani ’60.
• 8. Letopiseţul lui Hrib
  Transpunerea cinematografică a cronicii lui Toader Hrib, ţăran din satul Arbore, judeţul Suceava, şi întemeietor al unui muzeu local.

 

 

Noul Cinematograf al Regizorului Român – Studioul Horia Bernea este un proiect cultural al MŢR având ca obiectiv prezentarea unei selecţii de film european de ficţiune şi documentar, promovarea tinerilor regizori români şi europeni, a creaţiilor lor artistice şi documentare, susţinerea dialogului creatorilor cu publicul din România.
MŢR îşi propune crearea unui cinematograf de artă în Bucureşti, un cinematograf al publicului cultivat, un spaţiu al artei cinematografice şi al dialogului intelectual. Comitetul de selecţie a filmelor este alcătuit din: Dumitru Budrala, Nae Caranfil, Tudor Giurgiu, Radu Mihăileanu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu Munteanu Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Alexandru Solomon. Fiecare regizor va asigura în mod direct şi independent programul unei luni de proiecţie. În fiecare lună va fi organizată o discuţie liberă cu regizorul care a propus selecţia filmelor. De asemenea, vor fi organizate întâlniri şi discuţii cu autorii filmelor vizionate. În cadrul proiectului, un loc privilegiat îl are filmul antropologic, căruia îi va fi dedicată permanent ziua de miercuri.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

  

■ Martin DEAN – Robbing the Jews | Cambridge University Press, 2008 ■

  

Martin DEAN
Robbing the Jews: The Confiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1933-1945

Cambridge University Press, 448 pages, ISBN 13: 9780521888257, ISBN 10: 0521888255, 2008.

Robbing the Jews reveals the mechanisms by which the Nazis and their allies confiscated Jewish property; the book demonstrates the close relationship between robbery and the Holocaust. The spoliation evolved in intensifying steps. The Anschluss and Kristallnacht in 1938 reveal a dynamic tension between pressure from below and state-directed measures. In Western Europe, the economic persecution of the Jews took the form of legal decrees and administrative measures. In Eastern Europe, authoritarian governments adopted the Nazi program that excluded Jews from the economy and seized their property, based on indigenous antisemitism and plans for ethnically homogenous nation-states. In the occupied East, property was collected at the killing sites – the most valuable objects were sent to Berlin, whereas items of lesser value supported the local administration and rewarded collaborators. At several key junctures, robbery acted as a catalyst for genocide, accelerating the progression from pogrom to mass murder.

■ Saisies, spoliations d’archives… | Strasbourg, 22-23 octobre 2010 ■

Les Archives Nationales | Paris, rue vieille du Temple | © P. Tourneboeuf

  

Histoire Politique du XXème siècle

• APPEL A CONTRIBUTIONS

Saisies, spoliations d’archives et de bibliothèques et logiques de restitution au XXe siècle

• Strasbourg, 22-23 octobre 2010
• Date limite des propositions: 1er mai 2010

 
A la suite du retour de Russie, à la fin du XXe siècle, d’archives françaises qui avaient été saisies une première fois par les nazis, puis par les Soviétiques, les historiens ont commencé à étudier plus en profondeur l’étrange périple à travers l’Europe de ces documents et bibliothèques d’administrations publiques, d’associations, de syndicats, de partis politiques et de particuliers souvent juifs. Les travaux de Patricia Grimsted et de Sophie Coeuré sur les saisies d’archives ou de Martine Poulain sur celles des bibliothèques avaient ouvert la voie, tandis que Claude Lorentz avait mis en lumière les procédures de restitutions des archives récupérées en Allemagne. Il nous a semblé intéressant de faire le bilan de ces recherches et d’ouvrir de nouveaux champs d’investigation. Dans une perspective comparatiste articulant différentes situations nationales, le colloque, qui se tiendra les 22 et 23 octobre 2010 à Strasbourg, s’organisera autour de quatre grands axes:

 

■ 27 ianuarie – Ziua Internaţională a Holocaustului ■

 

Ziua Internaţională a Holocaustului va fi marcată la Suceava printr-o serie de manifestări organizate în data de 27 ianuarie, în aula Colegiului Naţional Ştefan cel Mare, sub coordonarea scriitoarei Angela Furtună şi a profesorilor Octavian Nestor şi Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava.
La ora 11.30, Angela Furtună va susţine conferinţa Naţionalism-socialism şi Holocaust în memoria colectivă europeană, după care vor urma lecturi publice din opera lui Norman Manea, Benjamin Fondane, Paul Celan, Aharon Appelfeld, Primo Levi, Benedict Solomon, Andrei Oişteanu, Mihail Sebastian, Vladimir Tismăneanu şi Arnold Dragani, filme documentare despre eliberarea lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz şi prezentarea volumului The Book of Jews from Suceava (Shotz), coordonat de dr. Benzion Fuchs. La final, sunt prevăzute audiţii muzicale ale unor interpretări celebre cu Itzak Perlmann, Glenn Gould şi Arthur Rubinstein.
Organizatorii manifestării sunt Consiliul Judeţean Suceava, Colegiul Naţional Ştefan cel Mare şi Biblioteca Bucovinei I.G. Sbiera.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ École Normale Supérieure – Séminaire Descartes | 16 janvier 2010 ■

École Normale Supérieure

Département de philosophie

45 rue d’Ulm – 75005 Paris

Séminaire Descartes

Nouvelles recherches sur le cartésianisme

et la philosophie moderne

organisé avec le concours

du Centre d’Histoire des Systèmes de Pensée Modernes (Paris 1),

du Centre d’Études Cartésiennes (Paris-Sorbonne),

et du CERPHI (UMR 5037, CNRS/ENS-LSH)

 

Responsables :

Frédéric de Buzon (Strasbourg), André Charrak (Paris 1),

Denis Kambouchner (Paris 1), Martine Pécharman (CNRS/Oxford)

Samedi 16 janvier, 9 h 30 – 13 h

Salle d’Histoire

45 rue d’Ulm, esc. D, 2^e étage

 

Autour du livre de Gianni Paganini :

 

Skepsis. Le débat moderne sur le scepticisme

(Vrin, 2008)

 

Présentation : Élodie Cassan (Ac. Créteil).

Discussion : Jean-Robert Armogathe (EPHE),

Pierre-François Moreau (ENS-LSH),

Gianni Paganini (Vercelli)

Modérateur : Denis Kambouchner

 

Prochaine séance :

samedi 6 février, 9 h 30 – 13 h, salle des Actes :

Physiques cartésiennes : Regius, Rohault

avec la participation de Michel Blay (CNRS),

Xavier Kieft (Paris-Sorbonne), Delphine Kolesnik (ENS-LSH)

et Sylvain Matton (CNRS)

——————————————————————————————————

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Zilele revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ | 13-14 ianuarie 2010 ■

■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■

Benjamin Fondane :

căderi, goluri de aer, vârtejuri

Conferinţă, recital şi film la

Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.

Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.

 „Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana­’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el.

– ceva ce mişcă, numit de noi Pământ,

încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede…

Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul,

tihnit jocul de şah, un pion înainte,

danţ în salon care străpunge carnea

cu iz dulceag de tropice…

 

Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede,

pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă,

oameni stând drepţi: se tem să şadă,

conclav de strigoi în picioare

ţipă: «Cât dai pe mine?

Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă,

atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump,

justiţia la preţ redus,

sfinţenia – trei parale,

pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus,

cu banii jos, pe masă!»“

(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr   

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Fondane la NEC | Marţi, 15 decembrie 2009 ■

 

 

■ Fondane la Bistriţa | Vineri, 11 decembrie 2009 ■

■ Fondane la Institutul Cultural Român | Marţi, 8 decembrie 2009 ■

Benjamin Fondane

un alt existenţialism 

Dezbatere, lansare şi film

la

Institutul Cultural Român

Marţi, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti) va avea loc o întâlnire consacrată poetului şi filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.

Intitulat Benjamin Fondane – un alt existenţialism, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.

Vor participa Mihai Şora, Radu Bercea şi Luiza Palanciuc.

Dezbaterea din cadrul întâlnirii va viza, alături de dimensiunea originală a existenţialismului fondanian, aspecte concrete ale editării operei în limba română. Va fi urmată de lansarea primului număr al revistei Academia de Poezie, în prezenţa câtorva dintre autorii semnatari şi a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va încheia cu proiecţia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare şi montaj: Luiza Palanciuc)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

„Există, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atât filosofia, cât şi poezia sa îl articulează febril şi tensionat, cu un excepţional simţ al premoniţiei. Fondane se află în căutarea esenţei înseşi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinţa umană scapă oricărei teorii (sau teoretizări), depăşind tendinţele logocentrice, strict retorice. Tocmai această differentia specifica înseamnă participarea la realitate; din ea, precum şi din întâlnirea cu Lev Şestov, va lua naştere gândirea existenţială a poetului şi filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulguranţei, al disperării şi al revoltei unui om aflat în neostoită zbatere interioară; răspunzând unui principiu autentic, anume: orice efort de a gândi fiinţa umană trebuie să aibă ca referent unic existentul însuşi, în concreteţea lui, nu o abstracţie ipostaziată.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)

Detalii: https://fondane.wordpress.com/

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro  

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,

e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr

Partener editorial: Editura Polirom

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

_  unde se va vorbi despre Fondane, despre neantul activ şi despre multe altele _

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | capitolul III ■

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

 

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

 

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ La mulţi ani, Mihai Şora! ■

Îmi permit (căci ştiu că sunt oameni minunaţi şi nu ar avea nimic împotrivă) să reiau aici un mesaj privat, trimis adineaori de Gina şi Sorel, prieteni iubiţi (iubibili):

 Şi Soarele se bucură şi străluceşte azi pentru Mihai în toată splendoarea sa!

La mulţi ani, Domnule Şora!

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■

Fondane y sera. 

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei ■

Mihai ŞORA | În tren spre Peyresq | august 2007

Dezbatere pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Editura Cartea Românească vă invită joi, 19 noiembrie, ora 19.00, la dezbaterea pornind de la volumul Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir. Evenimentul va avea loc la Librăria Cărtureşti, Muzeul Ţăranului Român, şi va fi moderat de Luiza Palanciuc şi Daniel Cristea-Enache.

Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează. Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară, până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa & timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane (https://fondane.wordpress.com/). Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între „da“ şi „nu“. Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)
 
Leonid Dragomir este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie – Universitatea Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, sub conducerea profesorului universitar Ion Ianoşi. În anul 2003, îl cunoaşte personal pe filosoful Mihai Şora. Împreună, realizează o carte de convorbiri, Despre toate şi ceva în plus, apărută în anul 2005. În ultimii ani, se dedică studierii şi sistematizării gândirii filosofice a lui Mihai Şora, aşa cum reiese aceasta din cărţile apărute de pe la mijlocul secolului trecut, până în zilele noastre.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu ■

Mircea Vulcănescu | 1904 – 1952 |

Mihai Şora

Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

 

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

 

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. in–octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Sursa fotografiei lui Mircea Vulcănescu: Ziarul Lumina

 

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu ■

 

 

 

Partea I

 

Partea a II-a

 

/Pagină în construcţie. Vă rugăm să reveniţi. Mulţumim./

 

Ienjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Mihai ŞORA la Teatrul Naţional Bucureşti | 25 octombrie 2009 ■

Événements culturels

• Mihai ŞORA: conferinţă la Teatrul Naţional Bucureşti

| 25 octombrie 2009, ora 11, sala Atelier |

 

 

Partea dăruită a jocului

Brâncuşi văzut de Fondane

„Dumnezeu, care a creat lucrurile, vieţuitoarele, formele, a căzut pradă unei nemaipomenite lenevii; a face lumea în şase zile e semn de pripeală; cu dalta, cu ferăstrăul şi cu mâinile sale, Brâncuşi reia, una după alta, făpturile neduse până la capăt: a îndreptat până acum cocoşul, pasărea, ba chiar şi pe Socrate l-a redat sieşi. Căci Brâncuşi este un logician, un logician înfocat, pe care nicio sclipire nu l-ar putea mulţumi, pe care nu l-ar descuraja nicio beznă, care tinde mereu spre mai adunat, mai inefabil, mai avântat. La el, mişcarea – strânsă în chingi, fremătând de nerăbdare – se înverşunează să-şi ia avântul: până şi mănuşile îi sunt bătute-n cuie, ca să nu-şi poată lua zborul. «Străveziu gheţar de zboruri ce n-au fost»: la Brâncuşi s-a gândit Mallarmé! Niciodată, aici, schimonoseala unui unghi deschis, niciodată scară fără capăt. Cine-l va fi învăţat pe acest ţăran de la Dunăre toate regulile jocului său, cine-i va fi îngăduit să-şi găsească limitele jucându-se, şi să atingă cea mai profundă expresie a unei arte care, de milenii încoace, se află în căutarea a ceea ce o defineşte şi o singularizează? Laocoon nu are ce-l învăţa.“

Benjamin Fondane, „Brancusi“, în Cahiers de l’Étoile, II, 11, septembrie-octombrie, Paris, 1929 (cu două fotografii de Constantin Brâncuşi). Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.

Miza lui Fondane, în acest eseu publicat în anul 1929, este deopotrivă filosofică şi estetică. Postura lui poate părea, la o primă lectură, aceea a lui Candide, faţă de filosofia tradiţională a artei – în orice caz, a unui nespecialist, a cărui singură ambiţie ar fi de a verbaliza câteva nedumeriri, probleme şi ipoteze susceptibile să întâlnească (şi) preocupările „experţilor“. Dar întrebările lui Fondane sunt fals naive. Într-o oarecare măsură, putem desluşi – în subteran – o paralelă între gândirea obsoletă, ameninţată de osificare sau scleroză, şi dispozitivul mental, artistic pe care îl articulează Brâncuşi. Ea traduce totodată o nelinişte în faţa crizelor de legitimare care afectează, în modernitate, criteriile şi valorile reperelor tradiţionale, iar arta lui Brâncuşi nu scapă nici ea, la începutul secolului, de o punere sub semnul întrebării a propriei întemeieri ontologice.

Inventio înseamnă, la Brâncuşi, descoperire: a da formă unei idei. Aşadar, nu tradiţia platoniciană în sens strict, care neagă „puterea“ creatoare a artistului (cu numele ei generic de mimesis), ci o interiorizare a prototipului. Nu copie, decalc, transcriere, transpunere, ci restituire a esenţei.

Acest „model“ esenţialist nu i-a scăpat, desigur, lui Fondane. Dar tot el face observaţia că Brâncuşi nu creează ex nihilo; el nu este un artifex divinus – acel moştenitor al lui Deus artifex medieval; nu face, aşadar, brâncuşi bărboşi mai mici sau mai mari. Invenţia este neîncetat readusă, la Brâncuşi, în matca etimologică a lui a găsi. De aici şi imposibilitatea de a reduce formele sale la statutul de replică: nu mimesis, ci esenţializare. Cu alte cuvinte: preexistenţa unui conţinut.

„La Fondane […] există o căldură a relaţiilor interumane care emană din toate textele sale. Apoi, felul în care şi-a cultivat prieteniile, fidelitatea faţă de maestrul lui, toate au o bază foarte puternică în această capacitate de dăruire care se numeşte iubire. […] Există, la el, o contrafaţă a nădejdii, care se numeşte deznădejde; una extraordinar de puternică în legătură cu propria soartă şi cu soarta semenilor săi.­ […] Credinţa e capabilă de dragoste, de o îmbrăţişare a semenului care poate merge până la propria autosacrificare senină. Există alt tip de credinţă care este chinuită de problema mântuirii: nu pentru sine, ci pentru lumea întreagă. Sunt multe forme ale credinţei. Or, dacă judecăm în profunzimea a ceea ce crede şi a ceea ce face, Fondane este un credincios autentic.“

Fragment din volumul Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir (Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009).  

 

Le pot de fer contre le pot de terre

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934–1938), a plecat la Paris, devenind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Constrâns să revină în ţară în anul 1948, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi“, în care vor apărea, în deceniile şapte, opt şi nouă, cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii ’70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, dialoguri care vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice. A fost ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie, funcţie din care a demisionat, în semn de protest, imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990.

Opere: Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique (Gallimard, 1947 – trad. rom. Humanitas, 1995; 2006: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică); Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978, Premiul Uniunii Scriitorilor; reed. Humanitas, 2006); A fi, a face, a avea (1985; reed. Humanitas, 2006); Eu & tu & el & ea sau Dialogul generalizat (1990; reed. Humanitas, 2006), Firul ierbii (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Câteva crochiuri şi evocări (2000); Filosoficale. Filosofia ca viaţă (2000); Locuri comune (2004); Clipa & timpul (2005) etc. În 2007, lansează, împreună cu Luiza Palanciuc, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, de publicare, în traducere română, a operelor complete franceze ale autorului emigrat în Franţa în anul 1923. Numeroase apariţii ale traducerilor din cărţile lui Fondane în periodicele româneşti preced apariţia editorială, considerată, după mărturia iniţiatorilor programului, drept un demers izvorât din „urgenţa restabilirii unor valori şi idei care ar trebui să intre în conştiinţa publică şi în deontologia imediată“.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Leonid Dragomir – Mihai Şora, O filosofie a bucuriei şi a speranţei | 2009 ■

Leonid DRAGOMIR | Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei

.

.

.

APARIŢIE

Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Hors collection“, 184 p. in-octavo, 2009 [Redactor: Mădălina Ghiu, coperta: Radu Răileanu].

Prezentarea editorului:

Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei constituie nu doar o expunere de ansamblu, ci şi o sistematizare a gândirii filosofice a lui Mihai Şora, gândire sinuoasă şi imprevizibilă, cum însuşi filosoful o caracterizează.

Leonid Dragomir nu-şi propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstrucţie a problematicii principalelor sale cărţi de filosofie, tratate în ordine cronologică. Accentul exegezei cade pe latura creştină – personalismul creştin –, ocultată din cauza contextului în care au fost scrise şi concepute cărţile sale, publicate în ţară până în 1990. Autorul abordează „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Pe lângă acestea, analizează eseurile şi interviurile apărute în Firul ierbii, continuând cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofică şi la proiectele prezente şi viitoare. Între acestea, cel mai important proiect constă în traducerea şi editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filosofului român, demonstrând că Mihai Şora cultivă, prin însăşi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei şi a speranţei.

 

Filosofia lui Mihai Şora este, în latura ei ontologică, dar şi în cele ce ţin de etică, axiologie, antropologie, poietică sau politică, construită pe tensiunea dintre a fi şi a avea. „Răstignit“ pe cele două planuri corespunzând acestor verbe, omul are de dus la îndeplinire două sarcini adesea contradictorii: una ţinând de autorealizare, de împlinire fiinţială sau „mântuire ontologică“, alta, secundă ca importanţă, dar prealabilă în ordine temporală, de asigurare a condiţiilor în vederea celei dintâi.

„Doar omul este pus în poziţia de a căuta soluţii, de a trebui mereu să opteze între «da» şi «nu». Această continuă oscilare, această deliberare, prealabilă oricărei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfăşoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru că ar cere mai mult timp decât timpul care-ţi este lăsat pentru o hotărâre.“ (Mihai Şora)

.

• Fragmente din volum pot fi citite pe situl Editurii Cartea Românească.

 

 

.

 

Pentru a cita această pagină: Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.net

 Gratias agimus.

.

.

.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Sébastien ALBERTELLI – Les services secrets du général de Gaulle | 2009 ■

Sébastien ALBERTELLI | Les services secrets du général de Gaulle : Le B.C.R.A. 1940-1944 | Paris, Éditions Perrin, 2009 |

 

PARUTION

Sébastien Albertelli, Les services secrets du général de Gaulle : Le B.C.R.A. 1940-1944, Paris, Éditions Perrin, 2009, 624 p.

Présentation de l’éditeur :

Quelles furent les véritables relations du général de Gaulle avec le Bureau Central de Renseignement et d’Action? Quels furent le rôle exact et l’influence de ce service pendant la Seconde Guerre mondiale? Le B.C.R.A mérite-t-il la légende noire qui l’accompagne?

Pour une poignée de Français, la guerre ne s’arrête pas avec l’armistice de 1940. Mais la continuer est un pari audacieux quand manquent les moyens humains, financiers et matériels.

Tout ou presque est à inventer.

C’est dans cet esprit qu’à Londres le colonel Passy organise le Bureau central de renseignement et d’action (BCRA). Son objectif est triple: recueillir des renseignements sur ce qui se passe en France, soutenir les résistants de l’intérieur dans leur combat, puis imposer à ceux-ci une tutelle souvent fort mal acceptée.

Grâce à des fonds d’archives exceptionnelles – 600 cartons du BCRA, celles du SOE britannique et de l’OSS américaine –, Sébastien Albertelli retrace l’aventure de ces personnages hors du commun : le colonel Passy, le colonel Rémy, Jean Moulin, Pierre Brossolette, Roger Wybot (futur patron de la DST), André Manuel, Pierre Fourcaud ou Honoré d’Estienne d’Orves. Il détaille les relations compliquées et fluctuantes entre le général de Gaulle et les services secrets, étudie les rapports tumultueux du BCRA avec les Anglais ou les Américains et démonte la légende noire qui s’est tissée autour du BCRA.

Son travail minutieux, qui fourmille d’informations inédites, permet de comprendre comment la toile d’araignée des services spéciaux français a mené la lutte contre les Allemands et Vichy.

La thèse dont ce livre est issu a reçu le Prix Philippe Viannay – Défense de la France, décerné par la Fondation de la Résistance. Sébastien Albertelli, agrégé et docteur en histoire, a participé au Dictionnaire de la Résistance et au Dictionnaire De Gaulle.

 

Pour citer cette page:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 ■

Revista TIMPUL | Nr. 9, septembrie 2009 | http://www.timpul.ro/ |

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Jiri KYLIAN – Petite Mort | 1996 ■

 

Pas de deux du ballet Petite Mort

The Nederlands Dans Theater

Chorégraphie par Jiri Kylian

Danseurs : Nancy Euverick, Sol Léon, Lorraine Blouin, Elke Schepers, Cora Kroese, Fiona Lummis, Jorma Elo, Miguel Rodriguez, Stefan Zeromski, Johan Inger, Martin Müller, Paul Lightfoot

Musique par Wolfgang Amadeus Mozart : Concerto pour piano et orchestre nr. 23 (Adagio) et Concerto pour piano et orchestre nr. 21 (Andante)

English Chamber Orchestra, dirigée par Jeffrey Tate

Au piano, Mitsuko Uchida.

 

 

Comme on jetterait une vérité sur les épaules : linceul improvisé.

Tant d’autres dans leurs goulags tracent de leurs paumes rougies

les cendres,

puis les braises ravivées.

Ils se réchauffent avec du sang mêlé à l’insensé glacé,

déversent les trous,

font craquer le vide avec un couteau d’acier

entre les dents.

 

Et savent déjà tout cela –

sensibles aux admirables dons du parjure, du pardon :

sint ut sunt 

Cette inquiétude quand on change une seule pierre à l’édifice debout depuis quelques vies,

depuis quelques absences.

 

Vous : incertain et flottant,

il vous est arrivé d’écrire la Petite Mort

pour vous effacer,

pour laisser passer votre ombre.

Oublions qu’il y a un peu plus ou un peu moins d’une vie,

oublions que la question ait pu se poser:

(simple) vocation de l’attention –

une ascendance par la turbulence.

 

Célébration du rite : vent salubre ou bouffée de vanité,

dont le sage retour sur soi-même n’est autre que cette tâche splendide,

une entrée dans les honneurs

(pensez à ceux qui, un jour, l’attendraient).

 

On ne peut que se tourner un instant vers le successeur inconnu.

Mais l’encensement ne sied bien qu’aux morts.

Vivants, nous sommes encore chancelants : droits ou iniques.

 

Pour l’intronisation dans la tombe, avant les millénaires d’oubli,

je vous ai préparé cette allusion aux poussières certaines :

durée coulant incessamment,

comme du sable,

durée qui traînera sur vous

quand vous ne serez plus.

Luiza Palanciuc

Pour citer cette page:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath. 

 

■ Av. DUDL – Notule pentru o etică | 1928 ■

 

1. Un sentiment secret şi unanim de necesitate să preceadă aventura; aerul dulce sau înveninat, tovarăş de leşie, să fie sfîrticat de dorul lung de moarte.
2. Nu e nimic în afară de putinţa de a spori; verifică pluralitatea lui Dumnezeu printr’un sistem de scăderi şi adunări compensatoare.
3. Propune corecţia universului cu care dansezi; acoperă-ţi însă leşul cu duh vînăt şi te fereşte de arşiţa splendidă a arbitrarului.
4. Te lasă miraculat de spectrul brun al dogmei.
5. Aibi o privire rotundă asupra proprietăţii; rîvneşte imponderabilul şi socoate în chivotele tale pribegi şi pîinea lui Iisus.
6. Eşti avut de toate ipotezele, dar numai puterea de acomodare şi de renunţare te serveşte bine fără să te altereze; e unica ta eleganţă.
7. Să aparţii unei caste naturale; vîntul care te orientează şi te semnalează celor deopotrivă cu tine nu trebuie să-ţi străfulgere sufletul.
8. Nu vei fi benevol.

 

Text: Av. Dudl – Notule pentru o etică | Articol reprodus din revista Unu (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6) | 

Pentru a cita această pagină:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ B. FUNDOIANU – Cîntec simplu | 1928 ■

 

• Facsimil al paginii din revista Unu, unde a fost publicat poemul (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6)

 enjoy the ma

Pentru a cita această pagină:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

ssacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

■ International Congress ROMANIA, AS LABORATORY OF THE DIALOGUE BETWEEN SCIENCE AND SPIRITUALITY IN THE CONTEMPORARY WORLD | October 18-20, 2009 ■

Romania, as Laboratory of the Dialogue

between

Science and Spirituality

in the Contemporary World 

Romanian Academy, Bucharest

October 18-20, 2009

 

Monday October 19, 2009

8:30 – 9:00 Registration

9:00 – 9:30 Opening of the congress

• HE Theodor Paleologu, Minister of Culture, Religious Affairs and Cultural Heritage
• Message from HE Cristian Diaconescu, Minister of Foreign Affairs
• Ionel Haiduc, President of the Romanian Academy
• Şerban Ursu, Secretary General of the National Commission of Romania for UNESCO
• Basarab Nicolescu, Chairman of the Organizing Committee

 9:30 – 10:00 Magda Stavinschi (Romania), Romania as Laboratory for the Dialogue between Science and Religion (opening talk)

10:00 – 10:30 Michel Cazenave (France),  Les mathématiques et Dieu

10:30 – 11:00 Coffee break

11:00 – 11:30 Predrag Cicovacki (USA), Reverence for Life and Spirituality

11:30 – 12:00 Sorin Dumitrescu (Romania), L’iconoclasme latin et le modèle œcuménique au deuxième millénaire

12:00 – 12:30 General discussion

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Rev. Chris Knight (UK), Science and Theology: What Does it Mean to Speak of a « Dialogue »?

15:00 – 15:30 Rev. Doru Costache (Australia), The Other Path in Science, Theology and Spirituality: Pondering a Fourteenth Century Byzantine Model

15:30 – 16:00 Michael Murray (USA), The Evolution of Religion: Adaptationist Explanations

16:00 – 16:30 Rev. Ioan Chirila, Romania

16:30 – 17:00 Coffee break

17:00 – 18:00 General discussion

19:00 – 21:00 Private view of the exhibition of paintings of Sorin Dumitrescu

Tuesday October 20, 2009 

 9:30 – 10:00 Milan Dimitrijevic (Serbia), Problems of Calendar Reform and Easter Determination and One Proposition of Serbian Orthodox Church, Elaborated by Djordje Stanojevic

10:00 – 10:30 Rev. Alexei Nesteruk, UK and Russia, Hidden Theological Commitment in Modern Cosmology or the Universe as a Saturated Phenomenon

10:30 – 11:00 Jean Staune, France, Evolution et Foi chrétienne

11:00 – 11:30 Coffee break

11:30 – 12:00 Cristina Nunez (Mexico), The Place of Spirituality in our Transdisciplinarity Re-Learning Experience

12:00 – 12:30 Antonio Ritto (Brazil), Socially Robust and Personally Relevant Knowledge Creation

12:30 – 14:30 Lunch

14:30 – 15:00 Alexandru Popescu (UK), Petre Tutea: Science as Doxology – A Romanian Master of the Socratic Dialogue between Science and Spirituality in the Contemporary World

15:00 – 15:30 Nidhal Guessoum (United Arab Emirates), Scriptural Literalism and Science-related Issues in Contemporary Islam

15:30 – 16:00 Rev. Ronald Cole-Turner (USA), Transforming the Human: Orthodox Theology and the Emerging Technologies of Human Enhancement 

16:00 – 16:30 Coffee break

16:30 – 17:00 Mihai Şora (Romania), Le sens dernier du réel

17:00 – 17:30 Solomon Marcus (Romania) Transcendence, Divinity, Infinity, Nothingness

17:30 – 18:30 General discussion

18:30 – 19:00 Basarab Nicolescu (France and Romania), Where We Go from Here? (closing talk)

20:00 Banquet of the congress

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Nicoleta DABIJA despre arta dialogului la Mihai Şora ■

 

Il y a un art du dialogue, comme il y en a un du silence. Du dialogue (et de son art), Mihai Şora en a fait un savoir-vivre; il concerne le «toujours possible», une puissance-en-acte: ce qui reste à dire quand on pense avoir tout dit, ce qui reste à faire quand on pense avoir tout fait. De cette puissance-en-acte, Mihai Şora extrait une aptitude particulière à sentir ou à pressentir la dimension concrète de l’être-ensemble, du devenir-avec. Art d’ignorer l’insulte: avec la superbe de l’intelligence. Art de concéder à la calomnie le «mérite» de ne polluer que les esprits déjà malades. C’est cette appartenance au monde qui fait de Mihai Şora l’un des derniers sages – au sens ancestral du mot – de la culture roumaine. Entendre cette vive voix et lui faire écho, c’est donner sa chance à une communauté en proie aux démons du verbiage, c’est reconnaître un territoire où il est encore possible de respirer, de se dresser, de rester digne.

Je signale, dans ce contexte, l’excellent article signé par Nicoleta Dabija, „Ceva în plus“ în dialog cu Mihai Şora [«Quelque chose de plus» en dialogue avec Mihai Şora], paru dans le dernier numéro de la revue Viaţa Românească (8-9 / 2009, pp. 198-203).

Nicoleta Dabija est docteur en philosophie de l’Université Alexandru Ioan Cuza de Jassy, avec une thèse portant sur la métaphysique et la confession au XXe siècle. Elle a également obtenu un DEA en Histoire Juive et en Hébraïsme, à la même Université. Elle tient la Chronique des idées dans la revue Viaţa Românească; a publié plusieurs études et articles dans les périodiques culturels roumains (Idei în dialog, Contemporanul etc.). Elle est l’auteur de trois ouvrages dont deux sous presse: Nopţile lui Emil Cioran [Les nuits de Cioran], aux éditions Ideea Europeană (Bucarest), O lună în confesional. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija [Un mois dans le confessionnal. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija], aux éditions Bastion (Timisoara), Când metafizica ajunge să se confeseze [Quand la métaphysique finit par se confesser] (thèse remaniée). Nicoleta Dabija enseigne à l’Université Petre Andrei de Jassy.

La revue Viaţa Românească est un mensuel centenaire (fondé en 1906 par une poignée d’intellectuels dont Constantin Stere et G. Ibrăileanu) et l’une des meilleures revues en langue roumaine. Actuellement, elle est dirigée par Nicolae Prelipceanu (poète et publiciste) qui en est le rédacteur en chef, et Marian Drăghici (poète) – rédacteur en chef adjoint.

Chose significative dans le «contexte» fondanien: la revue et son équipe soutiennent vigoureusement notre programme de publication «Restitutio Benjamin Fondane». D’ailleurs, l’an dernier, à la même époque, la revue publiait quatre chapitres (sauvés comme par miracle) de notre traduction du livre Rimbaud le voyou. Et ce sont ces gestes-là qui comptent à la toute fin de l’histoire. 

Gratias agimus.

 Luiza Palanciuc

 

Nicoleta Dabija

„CEVA ÎN PLUS“ ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA 

Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreţinute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir) [1] am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forţa lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversaţie [2]. Noutatea acestor discuţii se concretizează în performanţa detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâm­plările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curăţarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversaţiile prezente fac drumul înapoi.

Protégé : ■ Benjamin FONDANE către Georges Ribemont-Dessaignes | 1943 ■

Cet article est protégé par un mot de passe. Pour le lire, veuillez saisir votre mot de passe ci-dessous :

Mot de passe :

■ Rubrica RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE | redeschidere ■

 

Benjamin FONDANE | Trois scenarii. Cinépoèmes | 1928

■ Colloque DISLOCATION CULTURELLE | 1-3 octobre 2009 ■

Colloque International

Dislocation culturelle et construction identitaire

en littérature et dans les arts,

organisé par le Centre Ecritures

de l’Université Paul Verlaine-Metz 

UFR Lettres et Langues

UPVM, 1-3 octobre 2009

■ B. FUNDOIANU – Literatura de mâine | 1919 ■

Michel MADORE | Si tu écris, ton visage s'efface... | 2000

Omul nu vrea să fie ignorant. Există mediocru, ca să poată cugeta mediocru, şi gândirea lui aruncă vorbe, cum arunci mei pentru canari. Omul cugetă. Dar cugetarea lui duce ca o şopârlă de cărare: până la prăpastie. Prăpastia ar putea fi urâtă. Şi ar putea fi adâncă. De aceea începem metafizica. Domeniul e larg ca un haos. E bună ipoteza şi bună conjectura. Bună simpla imaginaţie şi simpla presupunere. În lumea literară nu trage nimeni la răspundere. Aşadar, vom scri[e] despre literatura de mâine.

*

S-o luăm de la titlu: Literatura de mâine. Dar ce e literatura de azi? Dar ce e literatura de ieri? Nedumerire. Asta nu ne poate împiedica totuşi să scri[e]m despre cea de mâine! Obiceiul e vechi ca omenirea.

■ Appel à contribution | date-limite: 1er octobre 2009 ■

|Cf., chez Benjamin Fondane, le discours non prononcé au Congrès International des écrivains de Paris (1935), intitulé L’écrivain devant la Révolution, paru aux éditions Paris-Méditerranée, en 1997, dans la collection «Les pieds dans le plat», avec une préface de Louis Janover. Traduction intégrale en roumain disponible prochainement dans la revue Vatra et sur le site spécialement consacré à Benjamin Fondane, http://www.fondane.eu (pour l’heure, en attente d’ouverture)|

APPEL A CONTRIBUTIONS

S’opposer politiquement en Russie aujourd’hui,

diversité des formes et des pratiques 

Bruxelles, 11-12 mars 2010

Date limite des propositions: 1^er octobre 2009

Université Libre de Bruxelles

CEVIPOL

11-12 mars 2010

Vingt ans après la réforme de l’article 6 de la Constitution soviétique abolissant le rôle dirigeant du Parti communiste, où en est le pluralisme politique dans la Russie d’aujourd’hui?  

A mi-mandat de la présidence de Dimitri Medvedev et après les deux mandats de Vladimir Poutine durant lesquels une série de réformes institutionnelles est venue réduire l’espace d’expressions plurielles, comment se manifestent les oppositions politiques dans toute leur diversité?  

■ B. FUNDOIANU – Voroava | 1921 ■

Jan Theodore TOOROP | A farmer returning home | 1886

 

Ultima zi, ultima filă de peisaj. Plec – cum am plecat de atâtea ori, cu sentimentul unei mâţe pentru casa veche, pentru locul statornic.

Oriunde ar duce şina, gara e întotdeauna cenuşie.

Aş vrea să plec pururi şi totuşi aş voi să stau pe loc. Am obiceiuri de vegetal. Nu aştept alte peisaje, fiindcă peisajul va fi totdeauna acelaşi. Ştiu prea bine că eu creez peisajul. Şi asta mă indispune. Dumnezeu provizoriu, cunosc legile şi cunosc misterele; le am în mine. Dar aş voi să fiu un cocostârc, putred de bălţi şi de reumatisme, cocostârc călător şi sentimental. Peisajul acesta există cum îl văd eu şi fiindcă îl văd eu; mă supără lipsa lui de personalitate.

Plecarea… Mucegai, toamnă, casă în găuri cu guzgani, ploaie lungă. Simt ploaia ca un coperământ. Prefer mişcării, imobilitatea. Imobilitatea nu e moarte. Moartea e tot în mişcare. Am privit odată curgerea unui râu şi creşterea unei plante. E trist să vezi un râu curgând şi, crescând, o plantă. Tristeţea îmi convine. Iubesc prea mult viaţa, ca să nu iubesc moartea.

■ Colloque LA TRAHISON | 18 septembre 2009 ■

 La trahison au regard des sciences sociales

18 septembre 2009, Nancy (France)

La trahison est un phénomène peu traité par les sciences humaines et sociales. Peu d’ouvrages, d’articles ou de manifestations scientifiques sont en effet consacrés à cette question. Ceci est d’autant plus étonnant que la trahison est un phénomène omniprésent, jalonnant aussi bien notre vie quotidienne que notre histoire collective ou notre imaginaire social.

En proposant un état des lieux des recherches menées sur la trahison dans le champ des sciences sociales, ce colloque ambitionne donc de combler quelque peu le déficit de connaissances qui prévaut actuellement sur ce sujet. Cette journée sera donc l’occasion de confronter analyses, enquêtes et perspectives disciplinaires sur la trahison. Ses principales formes et représentations sociohistoriques seront ainsi évoquées, de même que les figures qui l’incarnent, d’hier à aujourd’hui.

 Ce colloque est organisé conjointement par:

• Laboratoire Lasur 2L2S Nancy-Université
• Laboratoire Cultures et Sociétés en Europe – Université de Strasbourg
• CENDIS (Centre de documentation et d’information interuniversitaire en sciences sociales), Université Libre de Bruxelles

|Programme du Colloque| 

■ B. FUNDOIANU – Interviu cu un cuban | 1921 ■

Wilfredo LAM | Sans titre | 1965

 

Există încă ţări aşa de înapoiate şi barbare, că ideile mai pot perturba viaţa socială şi strica odihna cinstiţilor autohtoni. Într-o ţară civilizată, ideea e un obiect de lux, ca şi ciorapul de mătase; exportul sau importul ei stă sub bunul plac al legilor; nu există editor, dar în schimb există cenzură. În Cuba, ţară barbară, deşi eminamente democratică, cetăţenii au rămas aşa în urmă, că o idee care năruie ordinea socială a statului cuban găseşte totuşi oameni care o citesc şi o consideră, o acceptă sau o refuză.

■ B. FUNDOIANU – Succesele bergsonismului | 1921 ■

Julien BENDA | © H. Roger-Viollet |

 

Există un fel de critică practicată cu dezinteres şi impersonală. Critica aceasta contează cât un cântar şi cât un examen. Cărţile au totdeauna o valoare în sine şi una istorică. Critica, la rândul ei, după cum se va ocupa de unul sau celălalt atribut, va împrumuta procedee deosebite. Critica impersonală se ocupă de valoarea în sine a cărţilor: e inactuală. Cealaltă se ocupă de influenţa cărţii, ca de viaţa unei persoane urâte sau dragi, agreabile sau repugnante. Critica aceasta iubeşte cu exces sau urăşte. Sunt cărţi aproape de sufletul nostru, cu care am da mâna, prieteni. Sunt cărţi cu pielea ca aceea a unei femei iubite. Şi sunt cărţi care ne sunt antipatice şi duşmane, disonante şi ipocrite.

Cărţile sunt familia ta. Insociabil, o să le iubeşti pe toate, indiferent dacă-s scumpe sau proaste, indulgent pentru progenitura care are acelaşi cap ca al tău, urât, şi acelaşi suflet ca al tău, inferior. Sociabil însă, viaţa cărţilor tale se va dezagrega şi va trebui să sufere odată cu fiecare anotimp de idei alegerea cea nouă, selecţia şi dispoziţia ta.

Influenţa unei cărţi nu ţine de valoarea cuprinsă în text şi nici de geniul acolo închis. Sunt alte origini. Alte cauze. Genul acesta de critică se rezolvă (când se amestecă rudenia de temperament) în apologie şi se rezolvă (când se amestecă diferenţa) în pamflet. Cel mai bun prieten şi cel mai crâncen duşman sunt deopotrivă născuţi de cimentul afectiv din cartea sa. Sunt copiii supuşi ori rebeli ai sensibilităţei tale. Sunt familia ta. Sunt discipolii tăi. Sunt tu. Nu te feri de prieten, dar mai ales nu te feri de duşman. E cel care-ţi pricepe cel mai frumos opera. E cel care ţi-o citeşte cel mai îndărătnic.

Julien BENDA | dessin par Cassio Loredano |

 

Julien Benda scrie despre influenţa filosofiei bergsoniene un titlu: Succesele bergsonismului [1]. Cartea nu e o critică inactuală: dezminte titlul. Critica e mai mult o polemică, decât un examen: o interpretare. În fond, poate singura critică cu putinţă e critica aceasta, şi actuală, şi afectivă. În cărţile vechi înseşi, ducem aceleaşi afinităţi de temperament, şi aceleaşi repulsii, şi aceleaşi ranc[hi]une. Iluzia numai, sărmana, ne face glorios imparţiali. Şi critica aceasta umană are un sens care ne scapă. Apologia noastră poate fi o ghilotină şi ştreangul pe care îl oferim, un tramplin.

Cartea lui Julien Benda e o pildă. Una din multele care servesc textului principal ca o violenţă şi o contradicţie. Şi poate unul din cele mai reale succese ale bergsonismului este cartea de injurie: Succesele bergsonismului, de Julien Benda.

 Notă:

[1] Este vorba despre volumul Sur le succès du bergsonisme. Précédé d’une Réponse aux défenseurs de la doctrine, apărut la Mercure de France, în 1914.

Imagini :        

Julien Benda | © Agence Roger-Viollet |

• |Situl Agenţiei fotografice Roger-Viollet|

 Julien Benda, văzut de Cássio Loredano

•  |Referinţe despre Cássio Loredano|

Text : B. Fundoianu, „Succesele bergsonismului“, articol publicat în revista Rampa din 5 august 1921, p. 1.

•  |Société des amis de Bergson| 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

■ Colloque du GDR | 22-23 octobre 2009 ■

Colloque du Groupement de Recherche | 22-23 octobre 2009 |

 

Les entreprises françaises, l’Occupation et le second XXe siècle

Dixième Colloque du Groupement de Recherche (GDR) 2539 du CNRS

Organisé avec le Centre Régional Universitaire Lorrain d’Histoire (CRULH)

EA 3945 de l’Université Paul Verlaine de Metz

22-23 octobre 2009
Metz (Moselle)
Université Paul Verlaine

Ce colloque qui clôt les huit années d’activité du GDR s’interroge sur l’impact et les conséquences à plus long terme qu’ont pu représenter, pour les entreprises, la Seconde Guerre mondiale et l’Occupation. Il articule ainsi le temps court (1940-1944), celui des contraintes propres au régime de la guerre, au temps plus long qui lui succède et qui voit émerger et se développer des relations économiques stables entre les anciens ennemis. La moyenne durée apparaît propice à l’analyse des conséquences en termes de production, de marchés, d’organisation et de financement des entreprises. Il s’agit de poser la problématique de la guerre comme facteur de mutation, sous des formes multiples et peut-être divergentes selon les acteurs ou les secteurs, au niveau des entreprises.

• Vladimir TISMANEANU sur Benjamin Fondane

 

Petit clin d’œil du professeur Vladimir Tismaneanu, sur son blogue personnel, au nom révélateur et juste : Mémoire, liberté, modération. Nous l’apprécions d’autant plus qu’il s’agit de quelqu’un qui connaît bien – pour les avoir étudiés en profondeur, avec souplesse et raffinement – les rouages et les pièges des idéologies. Ses travaux – en roumain comme en anglais (actuellement, à l’Université de Maryland, aux Etats-Unis) – visent, précisément, une réappropriation critique de la modernité, afin de mieux (re)connaître son legs irremplaçable, mais aussi ses limites. J’y vois l’ambition la plus noble que la connaissance historique puisse se proposer: saisir l’histoire se faisant telle qu’elle se comprend – au sens étymologique du mot (cum – prehendere). Autrement dit: incorporer une dimension réfléchie à la méthode historique. Dans le paysage roumain, la voix de Vladimir Tismaneanu est une voix singulière: elle donne une forme intelligible à l’entreprise de construction d’une société roumaine nouvelle, à laquelle il s’est attelé depuis quelques années déjà. Non sans en payer le prix fort, non sans obstacles et mécomptes.

Sur tout cela, comme sur le parcours intellectuel du professeur Tismaneanu, quelques informations utiles se trouvent – en roumain et en anglais – à cette adresse:

• http://tismaneanu.com.

Luiza Palanciuc

Vladimir TISMANEANU | photo par Eduard Koller |

Scuze lui Nietzsche :

Un articol al tânărului Benjamin Fondane

28/08/2009

Benjamin Fondane (B. Fundoianu) a scris despre la conscience malheureuse. A fost el însuşi întruchiparea acestei conştiinţe care arde sub semnul lucidităţii, ori, să-i spunem, al nenorocului de a nu fi orb.  Salut şi recomand blogul consacrat de Mihai Şora şi Luiza Palanciuc operei marelui poet si gânditor de origine evreu-român, pierit la Auschwitz, prietenul şi discipolul lui Lev Şestov, omul despre care E. M. Cioran a scris pagini de neuitat.

Fondane nu a flirtat vreodată cu extremismul, nu a pactizat cu diverşii magi, profeţi şi şamani ai unor vremuri tulburi. A diagnosticat demonismul, nu l-a practicat.  Unele din articolele de tinereţe sunt de o fierbinte, incontestabilă actualitate. De pildă, răscolitoarea meditaţie despre Nietzsche, pe care o puteţi citi pe acest blog de o superbă altitudine estetică şi etică:

•  https://fondane.wordpress.com/

Asemeni lui Mihai Şora şi Luizei Palanciuc, şi eu cred că a  sosit din plin momentul ca lumea să înţeleagă acest lucru simplu: Fondane nu era de dreapta ori de stânga, nu era – cu alte cuvinte – înregimentat, crispat într-o formulă ideologică, ostatec al unor dogme mumificate. Era pur si simplu treaz moral.  Nu s-a înrolat niciodată în diversele oştiri ideologice. A ştiut că ideologia ucide omenia.   

Iată cuvintele cu care se încheie acest extraordinar omagiu adus solitarului de la Sils Maria:

„[…] nu cunosc în afară de Dostoievski (şi trecând câteodată peste dânsul) artă mai verticală ca aceea a lui Nietzsche. Când cruciaţii au plecat să cucerească Ierusalimul metafizic, au trecut prin Ger­mania, dar au trecut şi prin opera lui Nietzsche: iată origin[e]a acestei inexpugnabile fortăreţe. Nietzsche a clă­dit-o singur, Nietzsche a năruit-o; e singurul om care a putut asista la propriul lui autodafeu.“ 

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ B. FUNDOIANU – Scuze lui Nietzsche | 1922 ■

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

 

Într-un articol publicat, nu de mult, într-o revistă franceză, André Suarès cere scuze lui Nietzsche că, în vremea bătăliei, identificându-l cu sufletul german, l-a maltratat. Suarès nu revine asupra ideilor lui despre Nietzsche, – nu încetează de a-l crede german şi profund german – dar, în timp de pace, cu nervii osteniţi şi mintea clară, poţi accepta, fără superstiţie, tot ceea ce în timp de război găseşti urât şi duşman. Problema lui Nietzsche e aşadară condamnată perpetuu să revie la fie­care doi, trei ani, să se îmbrace în haina aceloraşi argumente, să însângere în unghiile aceleiaşi actualităţi, să reintre, pe urmă, în carnea aceluiaşi bronz. Fizionomia acestui profund german, îndrăgostit de toate clasicismele, sufletul acestui „monstru dionisiac“ (cum îl numea el pe Zaratusthra), care ura lirismul „voinţei de putere“, pe care îl credea „inestetica în sine“, stă în răspântia vieţei, ca o furioasă contradicţie, ca un hoit rămas în câmp, după bătălia imensă, între o fiziologie puternică şi un creier formidabil.

■ Colloque «Écrire sous l’occupation» | 13-15 octobre 2009 ■

Écrire sous l’occupation | Besançon, 13-15 octobre 2009

 

Écrire sous l’occupation

Du non-consentement à la résistance

France-Belgique-Pologne, 1940-1945 

Besançon

13-15 octobre 2009

Colloque international organisé par:

• Musée de la Résistance et de la Déportation de Besançon

(Centre d’histoire et de recherches sur la Résistance)

•  Université de Franche-Comté
•  Fondation de la Résistance

Qu’est-ce qui pousse les femmes et les hommes à écrire pour dire leur «mal vivre» de l’occupation et leur refus de s’en accommoder qu’ils prennent la forme du non-consentement ou qu’ils aillent jusqu’à la résistance? L’écriture est ici considérée dans ses multiples formes: écrits de la Résistance organisée (notes intérieures et publications clandestines); écrits privés (correspondance personnelle ou journal intime); écrits de fiction (romans et poésie); écriture savante (des journalistes et écrivains) et écriture populaire (graffiti, poésie spontanée, chants des maquis).

Pour saisir la fonction et la signification de l’écriture sous l’Occupation, deux approches sont combinées (et deux champs disciplinaires associés). Une approche par la langue, comme phénomène linguistique, instrument de communication et comme expression littéraire avec le choix de l’imaginaire comme mode de transposition d’une expérience vécue et comme moyen d’évasion d’une réalité difficilement supportable. Une approche par l’histoire, comme appréhension d’hommes et de femmes dans la société de leur temps avec son contexte spatio-temporel bien particulier; histoire qui privilégie les dimensions sociopolitiques, culturelles et anthropologiques.

La dimension européenne (France, Belgique, Pologne) est nécessaire pour saisir les variants et invariants de l’écriture dans des conditions d’occupation et des contextes culturels nationaux très divers.

■ B. FUNDOIANU – Note critice | 1922 ■

 

Reprezentarea Lysistratei, de către o companie parti­culară (cu regia lui Karl Heinz Martin), te pune, timp de două ore, faţă în faţă cu Aristofan şi cu sforţarea de a imagina, în faţa presei, puterea de reacţiune a publi­cului atenian. Trebuie să se semnaleze că, la o piesă a „părintelui comediei“, publicul Europei nu râde. Să fie vina subiectului, destul de actual totuşi – mult mai actual (se pare) decât tragedia fără sens pentru „sufletele mo­derne“ a lui Oedip? Lysistrata emoţionează tot atât în vesel cât ar emoţiona Perşii lui Eschyl în dramă. Interesul lor nu trece dincolo de Atena secolului V.

■ Bourses Mellon | candidatures: septembre 2009 ■

 

The Andrew W. Mellon Foundation East-Central European Research Fellows Program

Créé en 1993, grâce au soutien de la Fondation Andrew W. Mellon, représentée par le Council of American Overseas Research Centers (CAORC) à Washington, le programme Mellon permet d’accueillir des chercheurs d’Europe centrale et orientale pour des séjours de recherche dans des instituts d’études avancées (IEA) en Allemagne, Autriche, Espagne, France, Grande-Bretagne, Grèce, Inde, Israël, Italie, Jordanie, Norvège, aux Pays-Bas, en Turquie et au Yémen.

■ B. FUNDOIANU – File | Odaia | 1921 ■

DACOS | Fenêtre |

 

Viaţa monacală trebuie să fie idiot de tristă. Judec asta după odaia mea, care e simplă. Înăuntru, mobila e de acaju şi-i cumpărată de la Iaşi, acum şaizeci de ani, când mătuşa mea s-a măritat. Tot de atunci, agăţate de pereţi, ca de o panoplie uzată, tablouri putrezesc de vechime. Tablourile evocă păingăni bătrâni şi ei de şaizeci de ani, dar mătuşa care e tânără, cum e tânără o iarbă în fiecare an crescătoare, îi culege în cârpe uscate şi-i aruncă pe geam, în curte, unde continuă printre urzici ţepoase, atele păpădiilor.

■ B. FUNDOIANU – File | 1921 ■

DACOS | Etude pour les jours derniers |

 

Mă ţin minte pe aici de mic copil. Veneam vara, în vacanţă. Bunicii erau bătrâni şi buni, buni cum era căpriţa care creştea cu primăvara în curte şi care avea o neîngăduită lăcomie pentru frunzele lămâiului din oala roşie din salon. Bunicul alerga după căpriţă s-o bată şi aş fi vrut atunci s-o apăr – cum l-aş fi apărat desigur şi pe bunic, dacă aş fi prins-o pe căpriţă muşcând nalbele. Aveam impresia, poate eronată, că-mi sunt amândoi deopotrivă bunici. Aş vrea să notez astea cândva – poate în caietul ăsta, dar mai târziu – amintiri. Proastă şi tragică meserie aceea a scriitorului. Un gropar care pune ţărâna pe morţi, care-i dezgroapă, sau care apără, cu bravură, să nu se uzeze inscripţiile. Cărţile noastre sunt nişte cimitire.

■ B. FUNDOIANU – Monologul nebunului | 1920 ■

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

 

Copacii au înfrunzit fără număr la subţiori – şi frunzele au mâncat lumina copacului negru, în goana tânără după soare. Copacul e un animal social. Trăieşte în colonii – ca să nu afle că nu poate trăi singur, că nu poate gândi. Curge pe aproape un râu – sau pădurea a căzut frunzele pe mine. Vă salut, copaci, spectatorii mei întâmplători. Voi, sau alţii – mi-e totuna. Am nevoie de spectatori ca să pot exista. Sau ca să pot debita monologul: e acelaşi lucru. E existenţa voastră numeroasă şi absurdă – cât de bine o justific eu! Sunt singura voastră scuză – singura explicaţie. Sunteţi mulţi ca să se observe bine că sunt unul. Insensibilitatea voastră: dovada sensibilităţii mele. Existenţa voastră: e simpla necesitate logică. Îmi trebuie un contrast – ca să par deosebit şi atitudinea mea unică. Vă observ în fiecare zi stomacurile care primesc şi resping lumina. Viaţa voastră, în fiecare zi, identică. Frunza face azi ceea ce face mâine: integrează văzduh. O, te cunosc bine, copac! Am urmărit viaţa ta simplă. Cunosc obiceiurile tale de sexual. Cunosc complezenţa ta inutilă pentru păsările care-ţi gâdilă orgoliul ca să te vatăme cu lut. Te-ai identificat cu ele. Ai atâtea timpane, câte păsări. Şi-ţi ştiu neputinţa pentru râia omizilor din piele şi scărpinatul tău cu ploaie, şi religia ta pentru scumpul soare. Dar nu te observ pe tine – pentru tine. Nu te îmbogăţesc cu biografia ta. Mă îmbogăţesc pe mine. Trăiesc experienţa ta.

■ B. FUNDOIANU – Bovarism | 1921 ■

Alois RIEDL | Ohne Titel - Rot V | 2006

  

  

Titlul acesta, derivat din numele unei eroine populare a lui Flaubert, e aplicat într-un sistem de filosofie prea puţin cunoscut şi cu puţini sorţi pentru mai departe. Sistemul aparţine lui Jules de Gaultier şi se numeşte: bovarismul. Definiţia lui – facultatea pe care o are un individ sau un grup de a se crede altminteri decât este. Facultatea aceasta construieşte iluzia continuă, iluzia absurdă şi falsă, dar veşnic creatoare de acte noi, adică veşnic creatoare de realităţi de viaţă. 

Există un bovarism care e individual. Există şi un bovarism social. 

■ B. FUNDOIANU – Istoria „ideii“: o disociaţie fecundă | 1922 ■

Andrea SCHNELL | Aus der Serie Hansibriefe | 2007

 

Timp de secole, ideea, în înţelesul pur, de reprezentare mintală, păstrată în vocabularul platonician ca un termen opus celui de senzaţie, a fost crezută un fel de corp simplu, a cărui substanţă nu se poate spinteca sau disocia în alte corpuri. Poate Nietzsche a fost cel dintâi care a susţinut, cu  infinita lui supleţă, că o idee, sau o sumă de idei pot fi utile, atâta timp cât răspund unei trebuinţi precise şi a dovedit primejdia ideii, din clipa când conţinutul ei nu mai răspunde nici unei necesităţi, ci persistă, graţie unor justificări mereu înnoite, ale conţinutului. Ceea ce Nietzsche făcea în fapt era o simplă disociere a ideii (în speţă, a celei mai fecunde dintre idei: creştinismul) într-un conţinut şi o funcţiune şi ceea ce voia era să lege, indisolubil, conţinutul moralei creştine de funcţiunea ei religioasă ca, astfel, neputându-şi primeni imaginea veche cu o justificare nouă, să se condamne ea singură la pieire. Dumnezeu e mort – a strigat, cu bucurie, Zaratusthra –, dar era ceva din mitologia acestui Dumnezeu care nu murise. Nu, Dumnezeu nu murise; murise numai o virtualitate a lui, funcţiunea religioasă. Ce era mai semnificativ din conţinutul lui, ceea ce-l făcuse urât şi temut, rămăsese din el, ca o măduvă fecundă, dar îmbrăcase un alt aspect, o altă mască, o altă ipocrizie. Voltaire şi enciclopediştii i-au întins mâna, sub pretextul că este singura explicaţie cu putinţă a fenomenelor (dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat) şi, astfel, vechiul mit fu păstrat cu altă funcţiune: cea logică. Cu Kant, funcţiunea logică a Dumnezeului iudeu se prăbuşeşte, ca să-şi găsească, graţie lui, un alt cuib; sub firma de imperativ categoric, creştinismul găseşte un alt pretext de a trăi: funcţiunea morală.

■ B. FUNDOIANU – O funcţiune socială | 1921 ■

Antoni TAPIES | Regalim | 1987

 

Ar trebui mai des recitite cărţile vechi. Secolul nu îngăduie asta. Din spate, ca un văcar, el goneşte oamenii la păşunea comună şi-i obligă la cireadă. Funcţiunea contemplativului a devenit de aceea un obicei rar. Poate că a fost totdeauna rar contemplativul. El constituie, cu adevărat, o spărtură în mişcarea şi în viaţa socială, o discontinuitate.

Există însă o diferenţă între contemplativul la antici şi cel contemporan. La antici, geografia e mai redusă, comunicaţiile mai puţine, activităţile mai statornice, rasa mai proporţionată activi­tăţii. Am impresia că viaţa trebuie să fi fost mai înceată şi curgerea ei mai lină. De aceea, contemplativul ei nu este fără amestec.

Gânditorul este şi un politic, şi Sofocle, un triumfător la jocul olimpic.

■ B. FUNDOIANU – Moartea: probleme vechi | 1922 ■

Dimitrije Basicevic MANGELOS | Paysage de la mort | 1942-1944

 

Câţiva părinţi, nefericiţi de moartea progeniturii lor, sau câţiva romantici, disperaţi de moartea prieteniei lor, au scris lui Flammarion, astronom cunoscut european, cerându-i, insistent desigur, să le confirme cu dovezi existenţa vieţii de dincolo de viaţă.

■ B. FUNDOIANU – Criza | 1922 ■

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

 

Cu titlul Criza spiritului [1], în La Nouvelle Revue Française, poetul şi eseistul Paul Valéry încearcă câteva idei şi pretexte de studiu.

Paul Valéry socoate războiul european ultimul capitol la marea carte a civilizaţiei moderne şi crede că, din haosul care va urma, din contradicţie, va naşte surâsul altei civilizaţii. Aşa crede Paul Valéry. Sau e cel puţin probabil.

Pentru noi, care nu suntem auguri în critica evenimentelor, ni se pare ridicol să notăm sentimental şi repede. Cuvintele criză, decadenţă n-au nicio semnificaţie, atâta vreme cât sensul lor nu se sprijină pe o realitate calculabilă. Montesquieu a păţit în trecut experienţa asta tristă – deoarece a început istoria decadenţei romane din însăşi epoca ei de pace şi auroră. Exemplul lui, dacă nu există pentru Valéry, există pentru noi. E un obicei naiv pe care-l au oamenii de a voi să surprindă legile naturii încă în mişcare. Înainte ca fructul să fi căzut definitiv din pom, Newton n-ar fi îndrăznit teoria gravităţii. Să scoţi imediat din eveniment legile generale, scepticismul sau remediul e acelaşi nărav al oamenilor bolnavi care se pipăie după linguriţa cu doftorie dacă nu sunt încă teferi. Noi aşteptăm anotimpul în care fructele fenomenelor s-au copt în pomii aparenţei, ca să le putem judeca valoarea. Judecăm fructele dacă sunt muşcate de păduchi sau gustoase, din punctul de vedere al trebuinţei noastre, şi le judecăm indiferent, fenomene egale, în optica naturii.

■ B. FUNDOIANU – Porcul | 1921 ■

 

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■

Hanna Sidorowicz | Bibliothèque | 2009

.

.

Zilele aceste[a], rânduind din nou cărţile în rafturi, am găsit câteva exemplare bătrâne, de a căror utilă semnificaţie nu se mai ocupă nimeni. Cărţile aveau fila netedă sau poroasă, uscată şi măslinie, unele cu scoarţa din piele de viţel, altele zăvorâte cu clampe de metal. Vârsta cărţilor o puteai citi tot atâta în culoarea şi în silueta lor, cât şi în data apariţiei, prizărită, parcă ruşinos, în dosul copertei. Dar pe coperta lor figurează titluri curioase pentru cititorul de azi: édition interdite pour la France, sau indicaţii comerciale: se vend sous manteau. Cărţi de scriitori, ajunşi astăzi în panteonul naţiunilor, se tipăresc în Bruxelles în loc să se tipărească la Paris, iar când citeşti pe copertă că s-au tipărit la Londra, un simplu catalog de bibliofili te iniţiază că s-au tipărit de fapt la Geneva.

■ B. FUNDOIANU – Probleme vesele: învăţământul | 1921 ■

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

 

Stilpon: Tot instrucţiunea? Te-ai întrebat, Phileb, dacă ideile tale se pot transforma în acte şi ţi-ai spus vreodată că asta înseamnă apostolat?

Phileb: Nu râde, Stilpon! Oricât ai trăi singur, în republica de idei, ai nevoie câteodată să vorbeşti, să strigi. Sensibilitatea, ca şi trupul, are nevoi şi scurgeri. Vreau să fiu şi eu o furnică în furnicar, în măsura în care-l pot demoraliza. Tu vrei să menţii spectacolul. Eu îl creez.

Stilpon: A demoraliza – numai atât? Dar e cel mai mare serviciu pe care-l poţi face şi cea mai mare jertfă: a ta.

Phileb: Mi-am spus de multe ori, Stilpon, că nu sun­tem amândoi decât o singură fiinţă. Eşti sunetul meu raţional; sunt sufletul tău digestiv. Sunt ideile tale, pe care vreau să le transform în acte. Îmi dau seama cu cât le slăbesc valoarea logică. Îţi dai tu seama cu cât le cresc valoarea socială?

Stilpon: Îţi dau o idee, Phileb. Tu o transformi în dinamită. Îţi cedez, cu bucurie, titlul de creator. De altfel, ceea ce faci presupune o prezumţie: că ideea se poate transforma în act.

Phileb: Tu nu crezi în asta, Stilpon?

(Fragment dintr-un dialog)

J’aimerais mieux que mon fils apprît à parler dans les tavernes que dans les écoles de la parlerie… 

Montaigne [1]

În câteva din cele mai ingenioase şi mai cunoscute poveşti populare – mă gândesc, de o pildă, la Harap Alb –, Făt-Frumos are de biruit, ca să poată pune mâna pe Cosânzeana sau pe Crăiasă, câteva obstacole, pe care numai povestea le putea inventa, căci numai ea le putea rezolva. I se pune un sac înainte, cu cenuşă şi cu nisip, i se dă o noapte de răgaz pentru muncă şi, până în zorii zilei, capul îi va sângera destrunchiat pe lespezi, ori două grămezi vor sta atent despărţite şi ager alese, firele de cenuşă şi firele de nisip. Lucrul e aşa de cu neputinţă, că eroul nu va rezolva niciodată singur sarcina, dacă n-ar fi prieten bun cu regele sau cu regina unei armii de furnici năvălite ca o sumedenie de puncte, să desfacă miop infimul de infim şi nisipul de nisip…

■ B. FUNDOIANU – Utopia organizată | 1919 ■

 

Ideile profesorului Warburg, pe care le-am tradus recent şi comentat, ne-au pus în faţa celor două mari probleme: construirea Palestinei (adică: construirea unui stat nou) şi influenta socialismului în Palestina (adică: stricăciunea ori binele pe care o idee organizată îl poate face acelui stat pe cale de creare).

Nu vorbim de socialism numai ca de ceva sentimental. La noi, el a intrat în cunoaştere prin romanul lui Zola.

O masă infinită la care toată lumea o să mănânce – deci o să aibă idei – deci o să fie fericită. Dar pentru cititorul socialist, adică sentimental, ideile importă puţin; şi fericirea. El are convingerea că mâncarea le poate înlocui pe amândouă.

■ B. FUNDOIANU – Respect cenzurei | 1919 ■

Michael ELMGREEN & Ingar DRAGSET | Social Mobility | 2005

 

Suntem mai mult decât subtili. Şi oamenii politici sunt subtili, şi partidele politice, guvernul şi Cenzura. Suntem o ţară de subtili. Aşa se face că gazeta unui partid care de curând găsise o „subtilitate constituţională“ pentru rezolvarea chestiei evreieşti, se supără acuma pe cenzura noului guvern că i-a şters un pasaj în care verifica „subtilitatea“ decre­tului-lege în aceeaşi eternă chestie evreiască [1].

■ B. FUNDOIANU – Metempsihoză | 1916 ■

Stani NITKOWSKI | Trajectoire, humilité, partage | 1998

 

În anul nu ştiu cât după hegiră. Zare largă, largă, neză­găzuită. Canaturi de argint înflorite cu boabe galbene de chihlimbar. Lumina fulguia agale pe drumul pe care un felah, clădit pe roib, se îndruma spre faraonicele piramide…

Soarele germea şi distila. Şi-n Nil, reptilă inelată, izvorâtă-n scorburi năpraznice de culmi, s-a îngropat şi-şi juca reflecte de bronz ca o comoară tăinuită.

Mergeam. Nu ştiam de unde vin şi unde merg; cum nu ştie nici izvorul, nici gazela, nici viermele. 

■ Ces choses n’avaient ni commencement ni fin… ■

Michal MACKU | Untitled |

 

Ces choses n’avaient ni commencement ni fin

cela ne finissait pas d’être

pas un trou, pas la moindre fissure

pas un visage lézardé!

les hommes se tenaient coude à coude, serrés,

comme pour empêcher qu’on y passe

pas une absence entre deux vagues

pas un ravin entre deux mots

pas un passage entre deux seins

lourds, gras,

et pourtant au travers de la muraille lisse

quelque chose suintait

l’écho ranci d’une fête étrange,

une sueur de musique,

les gouttes d’un sang frais qui caillait aussitôt

sur la peau morte du monde.

 

 

Image : Michal Macku, Untitled, Carbon print, No. 20 |30 x 35 cm.|

• |Site de l’artiste|

Texte : Benjamin Fondane, Au temps du poème, publié dans l’anthologie Le mal de fantômes, Édition établie par Pa­trice Beray et Michel Carassou avec la collaboration de Monique Jutrin, Liminaire d’Henri Meschonnic, Publié avec le concours du Centre National du Livre, Paris, Éditions Verdier, Collection « Poche », 2006, pp. 255.

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

■ Marcel Janco | Portrait d’homme ■

Marcel IANCU | Portret de barbat | cca. 1922-1924

 

Ce Portrait d’homme [Portret de bărbat] peint par Marcel Janco [Iancu] (1895-1984) se trouve à Bucarest, au Musée National d’Art de Roumanie [Muzeul Naţional de Artă al României], dans la galerie réservée à l’époque moderne.

Il s’agit d’une peinture à l’huile datée des années 1922-1924. Mis à part le nom de l’artiste et le titre, la légende collée à côté du tableau ne donne aucune autre indication.

Dans le catalogue des œuvres, on apprend que, le 17 mai 2004, cette toile a été classée « trésor [tezaur] du Musée », sous le numéro 2257 et le numéro d’inventaire: 8389 / 72867.

Une brève description du tableau, rédigée par « Maria Diana » [on ignore s’il s’agit d’un nom complet ou de deux prénoms féminins], accompagne la fiche :

Iancu se prevalează de trăsăturile specifice chipului acestui bărbat, amplificându-i nasul, deformându-i gura şi accentuându-i strabismul. Bărbatul pare un personaj de circ, un arlechin, pentru că Iancu l-a ilustrat cu un guler alb, rotund, cu trei nasturi negri în faţă. Fundalul prezintă o reţea de structuri geometrice al căror rol este de a face legătura cu volumele ascuţite ale feţei. Cromatica este vie, în care roşul, galbenul şi albastrul au o pondere egală.

Janco s’appuie sur les traits particuliers du visage de cet homme : forcit les traits du nez, déforme la bouche et accentue son strabisme. L’homme semble être un personnage de cirque, un arlequin, puisque Janco le peint avec un col blanc, ras du cou, trois boutons noirs devant. L’arrière-fond montre un entrelacs de structures géométriques dont le rôle est de faire le lien avec les volumes aigus du visage. Chromatique vive, dans laquelle le rouge, le jaune et le bleu sont à poids égal.

La salle 6 dans laquelle se trouve le tableau a un panneau en plein centre : il sert de mur d’exposition. De sorte que, lorsque l’on arrive, le tableau n’est pas immédiatement visible : on doit contourner le panneau.

Ce que nous avons fait. Comme tout visiteur normalement constitué.

C’est alors que le tableau surgît devant nous.

C’était Fondane.

 

Du moins, c’est ce que nous aimerions croire. Mais sans doute voyons-nous Fondane partout… Il se peut, il est même quasiment certain – à en croire la fille de Marcel Janco – qu’il s’agisse, en fait, du beau-frère de Janco, l’écrivain Jacques Costin, le frère aîné de Clara Goldschlager, que Marcel Janco épousa en deuxième noce (en 1930). Merci à Monsieur Radu Stern pour toutes ces précisions.

Ceci étant, il nous reste le dessin ci-dessous : daté, titré. Et le trouble – profond, vertigineux – que la ressemblance des deux œuvres provoqua en nous.

 

Luiza Palanciuc et Mihai Sora  

  

 

 

 

 

 

 

Marcel IANCU | Fundoianu | 1925

 

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin FONDANE – Rimbaud le voyou | traduction en roumain ■

  Rimbaud vântur­ă-lume  

 

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franţa, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărţi din Franţa [1]). Un fragment din carte va fi publicat, graţie lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’être (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul iniţial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël [2]. Ea va purta o dedicaţie către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud:

…Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions…

Fondane avea intenţia să publice o a doua ediţie a cărţii, revăzută şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soţiei sale, Geneviève Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observaţie:

„Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul iniţial să fie păstrat aproape intact.“

Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefaţa la ediţia a doua a cărţii, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediţia prezentată de Michel Carassou, apărută în 1979, la editura Plasma.

             

      

■ Super abyssa sedimus ■

 

 

 

Sorin VIERU | Vif instant

 

 

 

 

C’est comme le vertige. Nous sommes assis au fond du vortex, et la pesanteur nous empêche d’y sauter, d’y tomber. Mais si tu sais renverser, tu ne pourras retenir la chute, comme qui est aspiré, au haut du haut, tombant dans l’abîme du dessus. Si nous étions capables de le voir, il nous aspirerait. Super abyssa sedimus – et cadimus. 

 

• Image : Sorin Vieru, in Momentan, Editura Ara, Bucureşti, 1991 [couverture]. 
• Texte : Michel Deguy, Le pronom, in Desolatio, Paris, Éditions Galilée, Collection « Lignes fictives », 2007, p. 95.

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

■ Benjamin et Lina | 1921 ■

Benjamin et Lina | 1921 |

Cette photographie de Benjamin et de sa sœur aînée, Lina, a été prise, vraisemblablement, en 1921. Fondane a alors 23 ans, Lina – 26. Paul Daniel, le mari de la sœur cadette, Rodica, la publie dans la revue Manuscriptum (1976, 23/VII, nr. 2, p. 81), le trimestriel édité par le Musée de la Littérature roumaine (directeur fondateur : D. Panaitescu-Perpessicius).

 

Énigmatique (comme on dirait acrylique) : image menant à une réflexion sur le trajet de l’évanouissement. Amenuisement des traces, empreintes, visages: seule la lumière arrive à empoigner l’identité.

Ce sera l’absence qui vous ramènera à vous, à votre finitude. La trace ne fait qu’interroger le trait. Indétermination, puis vertige. Enfin, acceptation de la chute.

Il n’y a pas de trace sans le regard posé. Là, dans toute sa fragilité, dans le remous – histoire de ponts portés, de secrets émergés : survivance.

Luiza Palanciuc

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

 I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath. 

■ Luiza PALANCIUC sur le volume Privelişti | 1930 ■

   Envues

 

Littéralement, le nom féminin roumain privelişte (pluriel privelişti) renvoie au champ sémantique de la perception visuelle. L’étymologie du mot en dit long sur la portée de la vision et de la spatialité: priveală (nom féminin sorti de l’usage courant, pl. priveli) – équivalent, à la fois, du regard et de l’action proprement dite (regarder), suivi du suffixe –işte. Par ailleurs, la locution adverbiale «în privelişte» signifie, explicitement, au vu de tout le monde, en public.

Il y a donc bien, chez Fundoianu, plus qu’un (simple) «paysage», lequel évacue cette corrélation de la vue et de la perspective spatiale. Car, dès son titre, Fundoianu plonge le lecteur dans l’univers visuel, avec une multiplicité d’issues, où l’œil se meut, couvrant et découvrant les figures et les lieux. Marges, vides, horizons, prairies, interstices, êtres vivants: par le regard, à travers le regard, comme si Fundoianu avait souhaité se donner du jeu et, ainsi, de l’espace. Une liberté que l’on conquiert lorsque l’on fixe le regard sur ce qui bouge, ce qui paraît, disparaît ou se fige. Cette omnipotence de la vue revient sans cesse dans le recueil; elle est souvent associée à des termes de mouvement: tomber, voler et s’envoler, s’échapper, saut, bond, fuite etc. Les occurrences de la vision sont nombreuses, et le regard devient, du coup, la possibilité de l’événement et, quelquefois, l’articulation d’un paysage, au sens propre du mot, quand la motricité se libère de toute motion.

L’expérience de vision accomplie par Fundoianu dans Privelişti oblige le lecteur à intérioriser une optique: il faut pouvoir multiplier tous les angles de vue potentiels sur un même objet, dans une sorte de rotation mentale, qui suppose des contours, des profondeurs et leur chorégraphie imagée. Une motilité même dans les instants où le tableau semble immobile. Vue donnant le branle au regard, pur élan et attardement à reconstruire au moment de la lecture. Tous les poèmes de Privelişti percent les espaces, dans un jeu des articulations, des mots placés pour arranger et déranger le visible, où les corps, comme les lieux sortent de leur finitude, irréels presque, à force d’être possibles.

Rivières de regards, l’air libre et la lumière: envues.

Luiza Palanciuc

| Peyresq, août 2007 |

 

| Ce texte a été diffusé à Peyresq, en août 2007, parmi les chercheurs présents lors des rencontres annuelles de la Société d‘Études Benjamin Fondane. Il accompagnait la traduction en français de quelques poèmes choisis du recueil Privelişti, ainsi que de sa préface, écrite par Fundoianu à Paris, en 1929. Dominique Guedj en fit la lecture publique. |

 

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

 

■ In memoriam Geneviève Fondane ■

Geneviève Fondane | 1904 - 1954 |

 

Această fotografie a soţiei lui Benjamin Fondane – Geneviève, născută Tissier – a fost publicată pentru prima dată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (BSEBF), în toamna anului 1995. Este reprodusă pe ultima pagină a Buletinului, însoţită de următoarea notiţă explicativă:

La dernière photo de Geneviève Fondane, prise en 1949, peu avant son entrée au couvent de la Solitude. Nous remercions sa sœur, Jeanne Tissier, qui nous l’a offerte.

Mulţumiri Doamnei Monique Jutrin pentru generozitatea de care a dat dovadă atunci când ne-a trimis revistele.

 

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

■ Correspondance Fondane-Maritain, page 169 ■

| Correspondance Fondane - Maritain |

■ Benjamin FONDANE – L’Exode ■

 

L’EXODE

SUPER FLUMINA BABYLONIS

 

         

          Les dieux ont ordonné la mort

          de ces hommes afin d’être sujets

          de chants pour les générations à venir.

 

                                                  Homère

ET VOILÀ!

 

PRÉFACE EN PROSE

 

 

C’est à vous que je parle, hommes des antipodes,

je parle d’homme à homme,

avec le peu en moi qui demeure de l’homme,

avec le peu de voix qui me reste au gosier,

mon sang est sur les routes, puisse-t-il, puisse-t-il

ne pas crier vengeance!

L’hallali est donné, les bêtes sont traquées,

laissez-moi vous parler avec ces mêmes mots

que nous eûmes en partage –

il reste peu d’intelligible!

 

 

 

Zoran MUSIC | Nous ne sommes pas les derniers | 1975

 

 

 

 

Un jour viendra, c’est sûr, de la soif apaisée,

nous serons au-delà du souvenir, la mort

aura parachevé les travaux de la haine,

je serai un bouquet d’orties sous vos pieds,

– alors, eh bien, sachez que j’avais un visage

comme vous. Une bouche qui priait, comme vous.

 

 

 

■ În drum spre Peyresq | august 2007 ■

Mihai Sora

 

 

■ Benjamin FONDANE – L’Exode (Super flumina Babylonis) ■

• | Événements culturels |

Lecture publique de L’Exode (Super flumina Babylonis), de Benjamin Fondane, dans le cadre des Rencontres fondaniennes, à Charny (France), le 5 août 2009.

• Coordination du projet :

Patrick Masson et Luiza Palanciuc

 

Les Rencontres fondaniennes ont pour vocation la conservation et la mise en circulation du patrimoine (intellectuel et moral) légué par Benjamin Fondane : directement – à son épouse, Geneviève Fondane, née Tissier (voir, à ce sujet, son testament littéraire, attaché à la dernière lettre envoyée du camp de Drancy, le 29 mai 1944) ou indirectement, à travers ses écrits, ses prises de position publiques ou privées (par exemple Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, texte publié par Jean Grenier dans le volume collectif L’Existence, aux Éditions Gallimard, en 1945).

Débats, analyses, lectures, séminaires et colloques, projets et remise(s) en question, les Rencontres fondaniennes sont ouvertes aux chercheurs, comme à tous ceux qui souhaitent approfondir leurs connaissances sur la vie et l’œuvre de Benjamin Fondane. Cette année, les Rencontres ont eu lieu à Charny (France), dans une belle demeure du XVII^e siècle.

 

Pour citer cet article:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

 

■ Benjamin FONDANE – Testament literar ■

 

Reproducem, mai jos, testamentul literar redactat de Fondane, care a însoţit ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în data de 29 mai 1944, precum şi scrisoarea soţiei sale, Geneviève Fondane, către Jean Ballard, trei ani mai târziu, şi publicată în Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane (nr. 2, toamna 1994, pp. 8-12, ISSN 0793-114X).

Am optat, în traducerea noastră, pentru păstrarea titlurilor originale franceze.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora  

 

BENJAMIN FONDANE 

TESTAMENT LITERAR

  

În ceea ce priveşte lucrările mele:

1) Pentru poeme, titlul generic al operelor complete este LE MAL DES FANTÔMES (titlul poemului D’autres que nous ont fait la traversée). Cartea ar conţine bucăţi din poemele următoare, care vor putea apărea separat sau laolaltă, după împrejurări:

■ Geo BOGZA, Fundoianu | 1973 ■

 

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în mireasma atâtor podgorii şi livezi, în murmurul Bistriţei şi al Ozanei… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă:  – Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele…  Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă: – Sara pe deal buciumul sună cu jale… Şi să sfârşeşti în flăcările şi fumul de la Auschwitz.

Să te naşti în Moldova, cu darul de a fi poet: – În târg miroase a ploaie, a toamnă şi a fân… Şi să sfârşeşti în cuptoarele de la Auschwitz. 

 

Geo Bogza, Fundoianu, 1973

 

■ Restituiri (?) în cultura română ■

În numărul 486 din 6 august 2009 al revistei Observator Cultural, citim cu încântare un „Inedit Fondane“, în traducerea lui Ţicu Goldstein, publicat sub titulatura „Restituiri“. Însă, după doar câteva pasaje, ceea ce fusese încântare se evaporă şi devine, brusc, o surpriză dezagreabilă.

■ Il est un temps… ■

 

 

 

 

 

 

 

 

Il est un temps de marcher jusqu’à l’épuisement,

il est un temps de prier, mais un temps de crier,

 

 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

…………….. | il est un temps de tenir son souffle coupé |

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.